Dacă pentru muzica savantă (şi nu numai) spaţiul desemnează mişcarea, desfătarea sau suferinţa, timpul înregistrează cu precădere (pe)trecerea întru moarte, fenomenul sonor cult scontînd deopotrivă pe spaţiu şi pe timp, pe luptă şi (pe)trecere. Numai că cel care se încrede cu naivitate în timp, riscă să fie trădat, căci timpul a decis ca orice muzică nouă să devină veche odată cu scurgerea anilor, iar percepţia conform căreia cît de departe este ceea ce a fost şi cît de aproape este ceea ce va fi, să provoace un sentiment al ineluctabilului sfîrşit. într-un anume fel timpul judecă şi totodată plăteşte. O singură sentinţă şi o singură scadenţă îi sunt recuzate: pe de o parte s-a dus muzica de ieri cu toate ale ei, iar pe de altă parte timpul decontează întotdeauna erorile. Compozitorii, ca şi discipolii lor, pot fi crepusculari; muzica însă, oricît de fugitivă, tot îţi lasă urmele trecerii sale.

Fie că le numim sintaxe sonore ori categorii sintactice, fie fenomene sonore fundamentale sau structuri temporale, monodia, polifonia, omofonia şi eterofonia se înfăţişează ca nişte clădiri de sunete care în realitate sunt arare ori locuite în identitatea lor nudă, originară, pură, de obicei practica muzicală savantă ridicînd edificii sonore compozite şi alambicate. Ele sunt armurile şi armăturile cu care se dotează timpul în zbaterea lui sonoră. Nu e uşor de izolat monodia, polifonia (superpoziţională sau imitativă), omofonia ori eterofonia dintr-o partitură. Cu atît mai dificil este să identifici una sau mai multe dintre aceste categorii temporale cu un întreg opus. Starea lor de agregare nu este, la modul curent, una veritabilă, cu aspect cristalin şi imaculat, ci comportă o tendinţă puternică spre concatenare şi cununare, din mariajul activ al celor patru sintaxe sonore afirmîndu-se explicit în componistica muzicală progenituri complexe, sintetice, de tip