El locuia sub un rond de petunii, din ale căror rădăcini gustase o dată, rozându-le un pic. Niciodată nu le văzuse de afară, neavând cum. Decât dacă ar fi ieşit la suprafaţă, unde cei doi dulăi din curtea vecină l-ar fi sfâşiat. Auzise şi cum îi chema. Fără să-i fi văzut vreodată. Pe unul, Hector, pe celălalt, fată fiind, Desdemona... Nu auzise, de când se ştia, câini să latre mai urât. Căsuţa..., mă rog... vizuina,... gaura lui, destul de adâncă şi de confortabilă, era bună, iarna, fiind călduroasă, ferită de stratul de flori, de deasupra, chiar şi având tulpinele uscate... Vara, o grozăvie. Cum era udată zi de zi cu furtunul, când era căldura mai mare... Ştia, constatase el însuşi, că oamenii locuiau şi ei în nişte vizuini, dar mai mari, nu se compara... Ce nu putea el înţelege, însă, era că cei dinăuntru plăteau...chirie. N-ar fi crezut. Vizuina lui, dacă putem să-i spunem aşa, se afla într-un petec de grădiniţă, în centrul capitalei, între două blocuri mici. Ieşirea lui Valerică, - fiindcă doar el mai rămăsese, - al paişpelea şoricel fătat de maică-sa, pe care o chema Floarea,... că muriseră pe rând cu toţii deodată, în cap cu ea, mâncând lacomi dintr-un salam cu şoricioaică... Numai el scăpase. Că era alături, în pivniţă, la coana Ifighenia, care, cică îl înfiase, croşetându-i şi un pulover pentru la iarnă, şi de la care aflase o grozăvie de lucruri, de -ale oamenilor. Rămas singur, mânca puţin. De frică să nu păţească la fel ca ceilalţi. Mânca mai ales ce-i punea coana Ifighenia, într-un castronel, zilnic, într-un colţ, la ea în pivniţă. Obiceiul ei de gospodină, bună la inimă, harnică, inimoasă. Dar, sărăcuţa de ea, singură-singurică, fiind în situaţia lui... în ultima zi, care era o zi de post, îi pusese în acelaşi castronel nişte mazăre verde, ce-i drept conservată. Dar bună şi ea, decât... şoricioaica... Drumul ce şi-l croise până acolo, scormo