În ziua de 17 iunie a.c. s-a desfăşurat la Bucureşti, în aula Facultăţii de Drept, Conferinţa Naţională a Scriitorilor, eveniment precedat de o pregătire mediatică ieşită din comun. Pregătire mai ales negativă, colorată senzaţional, astfel cum s-a configurat după momentul în care a fost lansat pe piaţă aşa-numitul caz Uricaru.

S-a tras din toate poziţiile în instituţia al cărei preşedinte fusese acuzat public, deşi fără dovezi incontestabile, de colaborare cu Securitatea. Jurnalişti neinformaţi, sau tendenţioşi, şi chiar unii membri ai Uniunii Scriitorilor, au prezentat Uniunea în cea mai rea lumină, taxând-o drept rămăşiţă (,fosilă") a comunismului, organizaţie învechită, incapabilă de reformare, măcinată de conflicte şi de crize, de rivalităţi şi jocuri de interese. I se anticipa dezmembrarea, echivalentă cu decesul, care ar fi urmat să se producă chiar la Conferinţă. Un orizont sumbru de aşteptare, neconfirmat, totuşi, de evenimente. Să recapitulăm.

Organizată de către Consiliul Uniunii, Conferinţa a fost deschisă de Nicolae Breban, preşedintele interimar al Uniunii, care a citit mai întâi o lungă listă cu nume de scriitori decedaţi în interval. în memoria lor a fost ţinut un moment de reculegere. I s-a dat apoi cuvântul lui Eugen Uricaru, preşedintele demisionar, pentru a-şi prezenta bilanţul celor patru ani de exercitare a mandatului.

Acesta s-a referit la multele dificultăţi, în special materiale, de care Uniunea a avut parte, realizându-şi totuşi programul, în punctele principale: s-au acordat în fiecare an premiile US.R., ca şi premiile filialelor; revistele au primit sprijin financiar; s-au desfăşurat colocviile naţionale de proză, poezie, dramaturgie; s-au desfăşurat alte colocvii şi festivaluri literare sprijinite material de Uniune, precum şi două seminarii tematice (,Românii şi evreii. O istorie comună" şi ,Lit