Plecînd de la premisa că iubirea este o semnificaţie (Liebe ist nur ein Wort) datorată mitologiei şi artelor, Aurel Codoban merge mai departe pe urmele acestei inepuizabile semnificaţii urmînd efectul modelator al filozofiei asupra iubirii. Filozofia occidentală a dorinţei nu a abordat iubirea doar ca afectivitate şi nici ca simplu epifenomen al sexualităţii poate şi din cauză că, din perspectiva ei strictă, iubirea apare ca ambiguă, întrucît nu este supusă fiinţei ci devenirii, şi impură, din moment ce presupune două principii, sufletul şi corpul. ,Iubirea devine în Occident o formă a dorinţei metafizice, a dorinţei de Absolut, a dorinţei de a fi Absolutul şi datorită participării complice a filozofiei" spune Aurel Codoban care găseşte mai multe tipuri ale iubirii constituite fiecare în funcţie de filozofia timpului, evoluînd dinspre pasiune înspre vanitate, de la puterea sentimentului la sentimentul puterii, de la comunicare la corp: iubirea-agapé, iubirea-pasiune, iubirea-senzualitate, iubirea-seducţie (iubirea romantică) şi corporeismul (iubirea postmodernă).
Spre deosebire de iubirea sentimental-erotică greco-romană (de care, din păcate, autorul nu se ocupă decît ca referinţă) unde sentimentul domina plăcerea erotică, în iubirea-pasiune, ,modelată" de contextul religios şi cultural al Occidentului medieval de la finele secolului al XII-lea, dorinţa este cea care declanşează sentimentele şi plăcerea. Apărută în contextul aristocraţiei occitane ca o repercusiune a creştinismului (deranjează ordinea socială şi moralitatea creştină prin alegerea personală a partenerului) şi, mai ales, sub influenţa culturii trubadureşti, modelul iubirii-pasiune este mitul lui Tristan şi al Isoldei: ,iubirea reciprocă nefericită" (Denis de Rougemont), o iubire a iubirii bazată pe un ,dublu narcisism", pe o falsă reciprocitate, o iubire unde fiecare îl iubeşte pe cel