Una din primele lecţii ale criticii literare ne învaţă că literatura e mimesis şi nu registru de stare civilă. Că noţiunea aristoteliană s-a degradat în timp, pînă la evanescenţă, e limpede: literatura nu se mai mulţumeşte demult doar să imite realitatea, ci o uzurpă, o schimonoseşte, o ironizează, îi joacă feste. Deşi depăşită, motivaţia realistă (prin elementul ei de bază - construirea efectului de verosimilitate) pare să justifice reacţia empatică fără de care o poveste nu trăieşte. Dacă n-ai public, nu exişti. Dacă publicul nu e prins de povestea pe care o spui, de felul cum o spui, sau măcar de faptul că recunoşti pe faţă că îl momeşti, vrînd să-l închizi ermetic în povestea ta, îţi pierzi timpul. Şi, de fapt, să fii un bun ,mincinos" nu e chiar aşa de uşor. Pentru că esenţial e să ,minţi" atît de bine încît să te creadă deopotrivă coafeza din cartier şi semioticianul de la universitate. Amîndoi au nevoie de poveşti frumoase, catharctice, amîndoi admit, prin pactul ficţional, că ceea ce citesc e ficţiune. Deci, amîndoi se lasă prostiţi, în moduri diferite, vigilenţa adoarme şi lectura de identificare îşi intră în drepturi. Ortega y Gasset sublinia, la un moment dat, calitatea de ,insulă" a romanului, spunînd că ,autorul trebuie să ştie mai întîi să ne atragă în spaţiul închis care este romanul său şi apoi să ne taie orice retragere posibilă, ţinîndu-ne într-o perfectă izolare de spaţiul real pe care l-am părăsit". Să minţi un cititor care ştie din capul locului că e minţit, adică să-l faci să uite că citeşte o poveste i-reală, un produs al fanteziei, să-l faci, de fapt, să nu-şi mai dorească nici măcar să mai raporteze adevărul ,de hîrtie" al ficţiunii la referenţialul lumii ,de carne" - cam asta îşi doreşte orice prozator.
Despre aceste lucruri şi despre multe altele scrie Mario Vargas Llosa în Adevărul minciunilor, reeditare adăugită a unui v