Am prezentat în această rubrică, două săptămîni la rînd, cîteva dintre noutăţile aduse de noua ediţie a DOOM (Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, 2005); încerc să închei astăzi trecerea în revistă a modificărilor, selectînd cîteva cazuri care pot provoca discuţii, pentru că sunt din categoria întrebărilor-capcană, a semnelor de diferenţiere socială, producătoare de etichete (cult / incult, educat / igorant etc.), de verdicte de tipul ,e corect" / ,e greşit", de corecturi cu roşu, note scăzute, enervări. În esenţă, ediţia actuală a dicţionarului mi se pare a aduce în domeniul normativ nuanţări inteligente, spirit de toleranţă şi simţ al limbii, pentru care le felicit pe autoare.

Stabilirea unei norme ,academice" a limbii literare e un lux al culturilor constituite, care fac diferenţa fundamentală între popular şi cult. Sînt impuse unele reguli convenţionale, stabilite de o comunitate înzestrată cu autoritate în domeniu (academie, societate a lingviştilor sau a filologilor etc.), care face o selecţie între variaţiile existente în uz, în funcţie de foarte multe criterii, dintre care cele mai importante sînt criteriul tradiţiei şi al etimologiei, cel al frecvenţei în uz şi cel al compatibilităţii cu structurile limbii. Astfel, o formă e preferată alteia pentru că e mai apropiată de cea de origine sau în orice caz de cea păstrată prin tradiţie, sau pentru că e folosită de majoritatea vorbitorilor, sau pentru că e mai potrivită cu modelele dominante, cu regularităţile limbii. Se mai pot invoca şi alte criterii, mai puţin importante, chiar discutabile: cel estetic (e preferată forma ,mai frumoasă", mai eufonică), raţionalist (e preferată forma care îi apare filologului ca mai ,logică", mai raţională - după diferite standarde: economia, simplitatea etc.), comparatist (comparaţia cu situaţia din alte limbi), argumentul de autorit