Ultimul lucru care îmi vine în minte cînd mă gîndesc la Dorin Tudoran este că împlineşte, pe 30 iunie, 60 de ani. O vîrstă pe care n-au atins-o Marin Preda sau Nichita Stănescu şi nici mulţi alţii dintre scriitorii români. Dicţionarul literar îşi îngheaţă personajele la vîrste dintre cele mai ciudate. Aşa că deseori constatăm că aceste vîrste n-au, de fapt, nici o legătură cu imaginea noastră despre scriitori. Dorin Tudoran se numără printre cei care nu îmbătrînesc. De pe cînd era student şi pînă astăzi, are aceeaşi alură juvenilă. Maturitatea nu i-a schimbat trăsăturile. Nici firea. Chiar dacă a adăugat scrisului său dimensiuni potrivite cu vîrsta. Nu e totuşi greu să-i identifici astăzi, în poezii, în articole politice, în pamflete, unele din însuşirile şi obsesiile de acum cincisprezece ani. Fiind vorba de poezie, chiar de acum douăzeci şi cinci. Nu şi-a schimbat nici felul tranşant de a privi lucrurile. Stilul intelectual al lui Dorin Tudoran este al unui chirurg. Tăietura e fină, dar e tăietură. Nuanţelor, care nu lipsesc, le preferă directeţea. în loc să ocolească, merge de-a dreptul. în poezie, ca şi în proză. Singurele ocoluri pe care şi le permite sînt rodul ironiei. Deşi, mult mai des, stilistica lui ţine de sarcasmul curat.

într-o lume esopică, aşa cum era aceea literară de dinainte de 1989, Dorin Tudoran a ales să vorbească răspicat. Poemele lui, aproape de la început, au avut o latură morală: poetul dorea să-şi facă mai degrabă înţeles adevărul decît să-l sugereze. Dincolo de ambiguitatea naturală a limbajului poetic, nu există la Dorin Tudoran nici o concesie făcută modului indirect sau perifrastic de expresie. Pînă şi antifraza şochează la el ca un adevăr rostit pe de-a-ntregul: La vie en rose era un titlu (şi un poem) care suna, în anii comunismului, ca o imensă batjocură la adresa incompatibilităţii dintre realităţile cotidiene şi