În drum spre redacţie, m-am întâlnit cu o prietenă pe care n-o văzusem de aproape zece ani. Am făcut câţiva paşi împreună, pe Calea Victoriei, încetinind ritmul mersului ca să avem timp să vorbim. Cum se întâmplă de-obicei în asemenea ocazii, afli, dintr-o conversaţie ŕ bâtons rompus, numai cioburi infime din viaţa celuilalt şi nu neapărat pe cele semnificative. Fireşte, nici tu nu-i poţi dezvălui, într-o conversaţie purtată pe stradă, mare lucru despre tine şi felul în care te-au încercat anii din urmă. Interlocutoarea mea e, oricum, o extravertită şi nu s-a sfiit să-şi exprime, în mare grabă şi cu dese abateri de la subiect, bucuriile şi mai ales indignările de cuplu, printre bucuriile şi mai ales indignările sociale: ,A numărat - a spus ea, brusc întristată, despre bărbatul pe care-l iubea, şi a trebuit să mă prefac că nu-i văd lacrimile - a numărat de câte ori i-am făcut o scenă şi a ajuns la cifra de 3, în 6 ani. I s-a părut că e mult şi că trebuie să reconsiderăm toată relaţia noastră, poate să ne despărţim. Dar n-a numărat de câte sute de ori ne-am simţit bine, de câte sute de ori i-am făcut bucurii sau măcar am încercat, de câte ori l-am făcut să se simtă măcar un pic mai bine decât se simţea". N-am putut să aflu cum îşi vede prietena mea viitorul pentru că am ajuns la intersecţia de unde eu trebuia să merg înainte, spre România literară, iar ea a luat-o la dreapta, spre Piaţa Amzei. Ne-am luat rămas-bun şi ne-am promis să ne sunăm, dar bănuiesc că abia la altă intersectare întâmplătoare a drumurilor noastre voi afla continuarea poveştii.
Interlocutoarea mea nu ştia că atinsese un subiect care mă preocupă de multă vreme, cel al retoricii negative. La fel cum se manifestă în certurile din cuplu, se manifestă, cu consecinţe mult mai grave, în societatea noastră actuală. Gura lumii nu cunoaşte la noi decât acest tip de retorică şi acest tip de
