Poate o să se mai vadă o dată, pe estrada închipuită a vreunei biblioteci, un Larousse dansînd cu un Brillat-Savarin. E imaginea, uşor barocă, în stare să prindă, cît de cît, ceva din tactul bunului viveur. Adică fie şi o parte, măcar, din multele octave ale unei vieţi care nici nu sfîrşeşte şi cu-atît mai puţin începe cu ce-i acum. O story prea arar curtată, fiindcă-şi ia, în felul ei, distanţă, de meşterii biografiilor romanţate, dar dospind, de bună seamă, pîinea cărţilor de amintiri în doi. Dintre ei, unul povesteşte, celălalt doar ţine măsura. Aşa o întîlnire, o ,hodină" distrasă de palabre, este Breviar pentru păstrarea clipelor, dialogul lui Alexandru Paleologu cu Filip-Lucian Iorga, de curînd apărut la Editura Humanitas. Între două ,justificări" - cea grijulie, aproape tehnică în atenţia ei pentru amănunte, a tînărului oaspete şi-aceea relaxată, pleziristă a unui domn fără nelinişti mari - prinde cheag o după-masă (un soi de fotomontaj, ce-i drept, din multe întîlniri, dar asta nu importă...) cu umbră şi şerbet. O troică dusă în buiestru prin spulberul de altădată.
Un altădată care începe demult, în Evul Mediu, pe vremea cînd, se spune, Europa era o dungă albă, de la marmura catedralelor. Toată discuţia e, de fapt, despre petele albe rămase pe feluritele hărţi şi despre fermecătoarele lor legende de ,legitimare". Bunăoară, originea familiei Paleologu, ,disputată" de două poveşti. Una e, ca la Yeats, vîslire spre Bizanţ, intrare în neamul acelor împăraţi care au făcut, după puteri, o Renaştere, să-i zicem, mică. Renaşterea mare, dintr-un orgoliu, zăltat, de primogenitură, îi va afurisi, cu timpul lor cu tot. Un timp nici pe departe nerafinat, cum încă, deprinşi cu prejudecăţile ei...luminate, ar putea să ne mai pară. A doua istorie se abate de la Bucureştiul unei belle époque pe ducă, stînd, la rîndu-i, pe amintiri (la a treia generaţie) de l