A stârnit stupoare întrebarea pe care celebra Rovana Plumb a adresat-o, la Timişoara fiind, colegului său de partid, Ilie Sârbu: ,Cine e ALTAR?" Din felul cum decurgea conversaţia, se putea înţelege c-ar fi fost vorba de-o persoană. În fond, de ce nu? Dacă există cineva cu numele Plumb, de ce n-ar exista şi cineva cu numele Altar?! Partea mai puţin plăcută e că ALTAR, adică ,Asociaţia Luptătorilor Arestaţi în Revoluţia din Decembrie 1989", a fost, o perioadă, unul din numeroşii tovarăşi de drum ai partidului în care d-na Plumb a asigurat conducerea Mediului. Că o organizaţie revoluţionară se poate gudura pe lângă principalii profitori ai revoluţiei - nu ne mai miră de mult. Dar ca un membru proeminent al partidului respectiv să n-aibă habar cu cine e aliat - e dincolo de bunul simţ.

Am spus ,bun simţ"? Iar am comis o eroare capitală, având în vedere subiectul rândurilor de faţă. Adică stilul în care PSD-ul a condus ţara - învrăjbindu-i pe unii contra altora, folosindu-se de adversarii de ieri pentru a-i anihila pe cei de azi. Dacă la atât i-a dus mintea pe cei care

şi-au riscat viaţa în decembrie 1989, să se milogească pe lângă Iliescu, n-ai ce le face. În fond, îngenuncherea ALTAR în faţa pesedeilor nu e decât un episod din marea, bine controlata confuzie instaurată în ţară după căderea lui Ceauşescu.

Pe de altă parte, n-ar trebui să ne plângem prea tare că ne-am lăsat traşi pe sfoară de Iliescu. Sigur că jerbele dulcege ale lui Miron Cozma la adresa noii puteri, la ieşirea din închisoare, trebuie luate drept ceea ce sunt: încercarea disperată a unui învins de a-şi reconstitui ceva din prestigiul dus pe vecie. Dar eu nu i-aş uita, alături de minerii care schilodeau oamenii nevinovaţi din Bucureşti, nici pe bucureştenii înşişi care aplaudau frenetic faptele de arme ale oamenilor din subpământuri. Şi nu e vorba de unul sau d