Şirato

Dacă artiştii contemporani au neşansa de a fi prea puţin cunoscuţi, artiştii clasicizaţi o au pe aceea de a părea doar cunoscuţi. De cele mai multe ori numele lor se transformă în renume, iar renumele se strecoară discret în conştiinţa publică şi sfîrşeşte prin a înlocui opera. Deşi nedreaptă, această situaţie este o sursă inepuizabilă de confort. Fără a fi reactualizaţi în expoziţii ample de multă vreme, uneori de mai multe decenii, artişti precum Grigorescu, Andreescu, Luchian şi încă mulţi alţii de categorie grea au devenit simple repere onomastice. Aproape inaccesibili publicului larg, ei îşi consolidează pe zi ce trece legenda, nu din pricina valorii inconfundabile a operei lor, ci din pricina misterului în care ea se afundă tot mai adînc. Intr-un astfel de impas se găseşte, alături de mulţi alţii de aceeaşi anvergură, şi Francisc Şirato. Despre el se ştie bine că se numeşte Şirato, de obicei fără numele mic, că şi-a dat măsura în perioada interbelică şi, dacă mai rămîne timp, că este un pictor graţios, un bun colorist şi cam atît. Cine va pătrunde cu un asemenea bagaj de informaţii în profunzimea operei sale va avea tot felul de surprize. Mai întîi pe aceea că Şirato nu a fost doar pictor, ci, în aceeaşi măsură, desenator, un caricaturist foarte activ la începutul carierei sale şi, mai ales, o conştiinţă artistică plină de frămîntări, de indecizii şi chiar de tensiuni dramatice. In al doilea rînd, aceea că pictorul nu este un simplu producător de efuziuni lirice şi de lumini colorate, ci o adevărată punte între formele tradiţionale şi experienţele europene cele mai îndrăzneţe. El trece, rînd pe rînd, de la construcţia monumentală, realizată în planuri largi, în care amintirea lui Cezanne este încă vie, la compoziţia cu subiecte sociale şi sfîrşeşte prin a experimenta bucuria pură a culorii şi dizolvarea forme