Lumea romaneasca e plina de indivizi care nu insumeaza un sentiment public. Istoria a incercat sa niveleze aceasta crescatorie de solisti si a dat gres de doua ori la rand. Mai intai, comunismul a reusit un numar de dresura in grup, dar a trebuit sa tolereze bancul, bisnita si pila - capodopere ale talentului discret si personal.
Dupa '89, generatorul de bancuri a intepenit, dar obiceiul de a glumi pe teme publice n-a disparut. Au rasarit functionarii publici. A inceput defilarea magistratilor in roba. Ziaristii s-au afisat, la brat, cu metresa lor obeza, Deontologia. A curs cu supozitii nobile despre rolul si puterea institutiilor. Incepea, de fapt, o parodie solemna: balul clientilor.
Televiziunea si Radioul publice s-au infatisat primele la bal, acum 15 ani, pe cind sala era inca goala. Au ramas tot acolo. De vanzare. Din acest motiv, clientelismul romanesc se vede cel mai bine la televizor si se aude perfect la radio. Fara exceptie, fiecare din regimurile politice ale ultimilor 15 ani si-a premiat clientii.
De altfel, asta pare sa fie menirea prima si ultima a oricarei autoritati de stat. Ea vine la putere cu lista de clienti intr-o mana si cu harta functiilor publice in cealalta. A guverna nu e nimic altceva decat a potrivi o lista cu cealalta. Nu e usor. Aglomeratia e infernala, caci romanul e nascut poet si anume autor de ode, la patron. In plus, lista institutiilor trebuie oranduita.
Televiziunea publica, de pilda, vine un pic mai sus de Ambasada din Cuba, dar mai jos de RADET. Radioul public e undeva intre SIF-uri, dar si libertatea de afirmare e mai mare. Posturile in consiliile de administratie vin la coada, dar nu sunt de lepadat. Cu ele pot fi incurajati clientii debutanti sau miluiti fraierii ce n-au apucat sa isi faca sindicat dotat cu dozator de greve.
Asta a incercat sa impiedice presedintele Traian Bas