Constituţiile au fost întotdeauna foarte atractive pentru noii veniţi în arena politică. Ele servesc drept carte de vizită pentru parveniţii meritocraţi sau nemeritocraţi ai noilor state, pe care o tipăresc în grabă pentru a o trimite pe la casele statelor mai vechi şi a-şi face intrarea. Giovanni Sartori aduna numărul de pagini ale constituţiilor statelor noi şi constata că este invers proporţional cu tradiţia democratică a unui stat. Ţările Americii Latine au adoptat constituţii-fluviu. Diverse pseudodemocraţii africane le-au urmat, deîndată ce s-au eliberat. Ţările Europei de Est, această lume a treia dinaintea lumii a treia, au luat pur şi simplu textele din Europa de Vest ca dintr-un shopping list şi au hotărît pe care s-o adopte. Dacă în democraţiile organice şi vechi fiecare judecător era un interpret cu potenţial de coautor al Constituţiei, în cele noi mai nimeni nu ştia ce conţin textele constituţionale. Constituţiile vechi au fost modificate, la intervale de ani sau zeci de ani, atunci cînd realitatea le-a forţat limitele. Cele noi au rămas în mare măsură neatinse, pentru că erau ficţiuni sociale şi juridice, şi ca atare erau deasupra actualităţii. Constituţia Europei a avut la bază măcar două tendinţe deosebite. Una, pragmatică, de a revizui şi simplifica instituţiile europene pentru a face posibilă gestionarea unei Europe de 25 de state. Acest lucru fusese deja făcut prin Tratatul de la Nisa, dar unele rezultate nu satisfăceau criteriile de funcţionalitate dorite. Cealaltă, simbolică, de a rezolva deficitul democratic european, adică lipsa de atenţie şi înţelegere a electoratelor europene faţă de procesele de integrare europeană, complicate şi cu o motivaţie greu de înţeles pentru public. Contradicţia nu e doar superficială, provine din două înţelegeri deosebite a ce este Uniunea Europeană, sau mai curînd a două grupuri diferite de oameni care o su