Lectura nocturnă, de dinaintea somnului, nu admite orice fel de cărţi. De evitat sînt, bineînţeles, tomurile greu maniabile. Dar şi cărţile prea "serioase", tratatele de filosofie sau cine ştie ce alte lucrări savante. Nici literatura prea facilă nu e întotdeauna recomandabilă: un roman poliţist bun, pe care nu te înduri să-l laşi din mînă, riscă să provoace insomnie. Multă vreme m-am culcat tîrziu. Sînt cîţiva ani buni de cînd am optat pentru ore mult mai rezonabile. Am păstrat obiceiul cititului nocturn, chiar dacă el se limitează uneori doar la cîteva pagini. Citesc şi, mai ales, recitesc. E, probabil, nevoia de a mă afla pe un teren familiar şi de a induce somnul mai uşor. Păstrez un timp cărţile pe măsuţa de la capul patului şi alcătuiesc astfel un fel de mică bibliotecă vesperală. Fac periodic un "inventar" şi decid care dintre cărţi se vor reîntoarce pe rafturile unde stau de obicei. Unele rămîn însă pe noptieră, îmi place, dintr-un soi de superstiţie, să le ştiu la îndemînă. Intră aici, cu siguranţă, şi frustrări, şi dorinţe, şi gînduri ascunse. Iată ce am găsit, ultima oară, printre cărţile de căpătîi. Jean Diwo, Chez Lipp (Denoël); istoria celebrei braserii din Saint-Germain-des-Prés. Fotografii ale vitrinei din 1885 şi din 1919; Saint-Exupéry care cinează la "Lipp" după un zbor eşuat spre Saigon şi o aterizare de urgenţă în plin deşert; oameni politici obişnuiţi ai locului - Antoine Pinay, François Mitterrand, Georges Pompidou; apoi Jacques Laurent, cel mai fidel dintre clienţii-scriitori. "Lipp" - unde am mers la o (evident) choucroute, în mai 1990, cu Constantin Tacou şi Thomas Bazin. La o masă alăturată - unul din stîlpii braseriei, sculptorul César. Jean-Louis Curtis: La Chine m'inquiète (1972) şi La France m'épuise (1982), două culegeri de pastişe pe care le-am pomenit nu de mult şi pe care n-am ezitat să le numesc geniale; mai '68 şi febra mao