Cînd PNL se credea mai puternic şi PD părea pe ducă, fruntaşii liberali le transmiteau partenerilor că ar trebui să vină individual în PNL. Acum, cînd PD se crede mai tare, aplică sistematic liberalilor tehnica punerii în faţa faptului împlinit. Vorbim despre partide care în faţa ameninţării PSD îşi făceau jurăminte mai ceva ca în Frăţia inelului. Alianţa D.A. se dovedeşte acum a nu fi fost mai mult decît o uniune electorală. De fapt, după alegeri, Alianţa D.A. nu mai există, există doar cele două partide. Cu atît mai iluzorii sînt planurile de fuziune. Alianţa a fost eficientă pentru că şi-a îndeplinit sarcina pentru care a fost creată: a adus cele două partide la putere şi a eliminat de acolo mamutul PSD. De acum, fiecare e pe cont propriu. Interesant este cum au evoluat relaţiile dintre parteneri. Între liberali şi democraţi s-a pus mereu problema cine este mai tare, cine are muşchii mai mari. Relaţia umană dintre cei doi parteneri de ocazie a fost mai degrabă tristă şi dominată de meschinărie. În mod sistematic, partidul care se simte în avantaj se comportă ca un birjar politic cu cel care se presupune că îi este aproape. În 2003-2004, cînd Băsescu era terfelit pe la televiziunile care acum zburdă de independente ce sînt, cînd Năstase a trasat ca sarcină activiştilor PSD destructurarea PD, liberalii au ţinut morţis să fie suprareprezentaţi în structurile de decizie şi pe listele parlamentare. Decizia s-a bazat pe sondaje de opinie şi, cu toate că aceste sondaje au devenit irelevante pe parcurs, liberalii au ţinut-o una şi bună că ei sînt deasupra. Ba chiar, cînd PSD trăgea de democraţi cum trage lăutarul de acordeon şi Băsescu era plimbat pe la PNA (altă culme a independenţei acum), unii lideri liberali îşi luau o moacă gînditoare şi spuneau că cel mai logic ar fi ca membrii PD să se înscrie individual în PNL. O ofertă umilitoare şi un şut în gură pentru p