Contextul european este de natură a ne conduce la concluzia că UE, aşa cum a evoluat de la Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului pînă la Uniunea de la Maastricht, a ajuns la limitele ei istorice şi nu poate merge mai departe fără schimbarea sistemului care stă la baza ei. Ceea ce impune schimbarea UE este globalizarea, şi răspunsul la sfidarea globalizării este dat, pe de o parte, de procesul de extindere şi, pe de alta, de procesul de adîncire a integrării UE. De aceea avem nevoie de o constituţie, avem nevoie de un document care să marcheze chiar şi prin titlu ideea că trecem de la o Europă-piaţă la o Europă politică, de la o Europă regională la una globală, de la una interguvernamentală la una comunitară, sau mai degrabă federală, pentru că despre asta este vorba. Ne îndreptăm şi trebuie să ne îndreptăm spre o Europă federală, fără ca o Europă federală să fie un suprastat sau să instituie dictatura Bruxelles-ului. Dacă această evoluţie nu are loc, ceea ce s-a realizat nu se mai poate păstra. Este limpede că o Germanie care a acceptat să renunţe la ideea Europei germane pentru ca ea însăşi să devină o Germanie europeană nu va putea accepta la infinit o Europă a haosului, care nu corespunde unui model coerent de coexistenţă. Şi dacă Germania, alături de alţii, se va simţi dezamăgită de non-performanţa UE, aceştia vor căuta soluţii alternative, care se găsesc deja în cărţile de istorie. O politică în domeniul social cît de cît coordonată nu se poate realiza fără un minimum de organizare şi comunitarizare în politicile fiscale. Şi toate la un loc nu au sens fără politică externă comună, care nu este serioasă dacă nu poate recurge la ultimul instrument al politicii externe, şi anume politica de apărare. Toate acestea au o logică şi o coerenţă şi presupun o evoluţie de la ceea ce este la cu totul altceva. Pentru acest cu totul altceva, pentru această transformare de