Nu ştiu cum naiba se face, dar Einstein a pus bazele teoriei relativităţii în Germania. Nu în România, unde practica relativităţii e intens răspîndită, ci în Germania orei fixe, a şublerului, a ştecherului care intră la fix şi a mersului trenurilor care se respectă. Cugetări ca astea îţi vin în minte cînd aştepţi să intri în direct cu veşti de la inundaţii. Între oamenii transformaţi în bureţi, cu casele pline de apă, solidaritatea e o chestie relativă: pentru ei, ar însemna o locuinţă nouă. Pentru tine, care doar treci pe acolo, solidaritatea constă în cinci minute din timpul tău, cît îi asculţi - cu un aer mîhnit pe care l-ai exersat în prealabil în oglinda de la maşină. Deasupra, într-un elicopter uscat pe dinăuntru, alţi oameni uscaţi se simt şi ei solidari, într-un mod relativ, desigur: trimit vorbe de îmbărbătare şi indicaţii în legătură cu distribuţia de pîine şi apă. La televizor, cîteva milioane trag la rîndul lor un oftat solidar, înainte de a uita totul, ajutaţi de încă cinci minute cu Gigi Becali, un fel de Benny Hill al ştirilor de televiziune. Din cîte îmi aduc aminte, teoria lui Einstein spune că viteza luminii e constantă, indiferent dacă vine de la farul maşinii, care merge cu 100 la oră, sau de la becul de pe drum, care stă. În micul nostru sistem de referinţă avem însă alte constante: viteza cu care ne desprindem de lucrurile care ne deranjează. Vedeţi dumneavoastră, în media sînt cam două feluri de veşti proaste: primele, şi cele mai vandabile, sînt cele care au un efect pozitiv asupra omului, tocmai pentru că pun în valoare diferenţa între starea lui şi cea a victimelor (uite, ăia sînt mai nenorociţi ca noi, Gicule!). Să le zicem veşti bune prin diferenţă. Dacă insişti cu răul însă, ajungi la categoria a doua: veştile proaste care îl implică într-atît pe telespectator, încît nu se mai poate întoarce la lumea lui şi ajunge să sufere. Astea