- de la Cărtărescu citire - Tîrziu, pe la pagina 365 a Jurnalului său, în cea mai intensă şi deshămată lamentaţie pe care a produs-o în limba română luciditatea (tocmai ea, aceea care cere concizia şi antispectacolul...), Mircea Cărtărescu are o viziune de o luminozitate cu adevărat orbitoare după efectul ei asupra orgoliilor sale vitale şi îndreptăţite. La "4 februarie, cred" 2003, într-o "stare de secătuire şi disperare", "după zile şi nopţi de sub-viaţă", "de alergătură şi haos", "pleznindu-mi oasele... simţind că-mi mor zone întregi din creier", "înjurînd mult, toată ziua, nervos şi chinuit", deodată - în sensul cel mai curat, brutal şi straniu al acestui adverb - apare acest paragraf: "Citesc de cîteva nopţi jurnalul lui Sebastian, despre care n-am putere să scriu acum, în golu-ăsta. Doar atît: am dobîndit prin el o lume despre care nu-mi spusese nimeni nici că a existat, nici cum. Anii 40 la noi, război, crime contra evreilor, josnice personaje literare, un oraş înfăşurat în praf, razii zilnice ale armatei ca-n America de Sud. O gloată shakespeareană, în stare să iubească şi să sfîşie în bucăţi. În centrul acestei lumi complet ireale pentru mine - un om foarte uman, foarte singur, foarte trist, semănînd atît de bine cu Leopold Bloom. Nu un erou, mai curînd un everyman modest, lucid cu modestie, bun cu modestie, artist de asemenea. Nu foarte talentat, nici foarte curajos, dar sincer şi clarvăzător în faţa nenorocirii. E cu neputinţă să nu-l iubeşti pe Sebastian, şi mai ales să nu ţi se pară odioşi cei din jurul lui (Camil şi Eliade, mai ales) după ce citeşti acest, în definitiv, roman. Un roman gata făcut, copt, pentru cine întinde mîna. Abia citind cartea asta îmi dau seama cît de idioate sînt «ficţiunile» mele. Şi cum ar trebui să scriu dacă n-aş fi eu şi dac-aş mai avea un strop de snagă". Din cîte am citit despre Sebastian şi Jurnalul său, nimeni nu a