* Războiul lumilor / War of the Worlds (SUA, 2005), de Steven Spielberg. Permiteţi-mi să spicuiesc din notiţele pe care le-am luat la Războiul lumilor: "După aprox. 15 minute începe prăpădul. Este - care-i cuvîntul?... Cruise alergînd pe stradă şi în jurul lui aoleo uite ce-i acolo s-a mai făcut dar chiar aşa nu s-a mai făcut... un feribot răsturnîndu-se şi aoleo ce-i acolo... prăpădul la Spielberg e pur şi simplu mai prăpăditor decît la alţii... e un fel de - care-i cuvîntul?". Şi o ţin tot aşa pe multe pagini: jalnic, nu? Principala obligaţie a unui cronicar de film, aşa cum o înţeleg eu, nu este aceea de a nota filmul pe o scară de la 1 la 10, şi cu atît mai puţin aceea de a avea dreptate; este obligaţia de a le oferi eventualilor spectatori o prefigurare cît de cît sugestivă, un avant-goût cît de cît lămuritor al experienţei care-i aşteaptă în sala de cinema. Eu, unul, mă bazez pe notiţe. Şi iată la ce hăuliri de neputinţă, la ce fleşcăire totală a vînei descriptive mă reduce un film de Spielberg! Li se întîmplă şi altora, mai buni: atunci cînd Spielberg e-n formă, cînd se aprinde, decolează şi iese în spaţiul lui pur cinematografic, presupun că şi cele mai meşteşugite cuvinte lansate pe urmele lui de presa lumii încep să dea rateuri, să-şi piardă elanul şi să bufnească de pămînt ca bolovanii. De data asta, felul în care ia startul, fluenţa şi economia mişcărilor expozitive par să indice, dacă nu o formă maximă, cel puţin una medie - poate nu chiar un Raport special, dar nici un Jurassic Park . Îl cunoaştem pe erou (Tom Cruise) - un muncitor din New Jersey, divorţat, tatăl de weekend al unui adolescent melancolic şi al unei fetiţe pline de personalitate. Îl vedem epuizîndu-şi rapid firavele resurse paterne şi rămînînd descoperit, inutilizabil (ca de obicei, presupunem). Şi în tot acest timp vedem lumina. E ca după ploaie, dar parcă şi mai şi: cînd se revar