* Modigliani (SUA-Franţa-Germania-Italia-România, 2004), de Mick Davis. Modigliani se deosebeşte de alte filme despre pictori prin refuzul său de a neglija urechea spectatorului în favoarea ochiului. Urechea spectatorului care vă vorbeşte n-a mai avut parte de mult de atîtea senzaţii deopotrivă deconcertante şi delicioase. Hai să începem cu începutul. Sîntem într-o cîrciumă pariziană din 1919 şi încercăm să depăşim momentul acela dificil de la începutul oricărui film biografic, cînd un regizor agitat (e şi-n interesul lui să rezolve repede chestiunea jenantă a prezentărilor) ne arată diverşi indivizi şi ne zice: "Ăla e Utrillo! Grasul ăla e Rivera! Grasul ălălalt e Picasso!", şi ceva din noi încă se împotriveşte: "Zi să mori tu! Picasso pe dracu'!". Dar ce se aude? "Ionel, Ionelule"? "Ionel, Ionelule"! Sau, mai exact, "Ionel, mon Ionel", în interpretarea Loredanei. Îl luăm ca pe un dar - un omagiu adus de regizorul Mick Davis nobilelor meleaguri care au făcut tot ce-au putut ca să intre în rolul Parisului interbelic (Modigliani a fost produs în studiourile Mediapro) şi, înveseliţi, mergem mai departe. Spre momentul liric în care Modigliani (Andy Garcia) şi iubita lui, Jeanne Hébuterne (Elsa Zylberstein), se zbenguie pe străzi şi spre cerul Parisului urcă un cîntec - "La Vie en rose". S-ar putea să vi se pară o alegere neinspirată, dar luaţi-o aşa: pe ce muzică să se mişte Modigliani, un artist care s-a aflat mereu înaintea vremurilor sale, dacă nu pe una care avea să fie compusă abia la vreo 20 de ani după moartea lui? Există multe porţiuni de coloană sonoră pe care aş fi vrut să le analizăm împreună (ce-i cu sound-urile algeriene care se aud la un moment dat?), dar permiteţi-mi să trec la secvenţa mea preferată - un montaj paralel cu şase artişti lucrînd contra cronometru la tablourile cu care vor participa la o competiţie importantă. Efectul montajului e în