Intr-un orasel din Ardeal, unde nu se intampla de ani intregi nimic, am cunoscut un print kirkiz. Intr-un orasel din Ardeal, unde nu se intampla de ani intregi nimic, am cunoscut un print kirkiz.
Dar ce zic eu ca nu se intampla nimic, cand tocmai asta era intamplarea, vizita printului, cu geamantanul lui cu carti politiste de inchiriat. Ca printul, care dadea carti cu ziua, ii determinase pe targoveti sa citeasca romane politiste frantuzesti ori ca ocupatia lui era consecinta unei pasiuni judetene inexplicabile, nascute, ca si epidemiile, din senin, nu conta. Important era faptul ca purta o caciula mare si neagra de astrahan si o manta neagra si lunga. De indata ce i-am fost prezentat, Excelenta Sa a deschis geamantanul cu carti si si-a dus mana la piept dupa portofelul cu fotografii. Se misca precum un actor cu experienta, care urma sa filmeze in productia unui regizor fara experienta. Isi juca, s-ar fi putut spune, rolul de print in fata unei asistente care ii aplauda toate aparitiile, fara sa stie de ce. "Ati mai cunoscut kirkizi?", m-a intrebat purtatorul caciulii de astrahan. Era o zi torida de iulie, odaia unde ne adunasem cei cativa culturnici si chibiti locali abia ne incapea, purtam toti camasi cu maneci scurte si tricouri, numai printul umbla in manta si cu caciula pe cap. Asa ca atunci cand m-a intrebat dac-am mai cunoscut kirkizi, era ca si cand m-ar fi intrebat dac-am mai intalnit nebuni.
In fotografii aparea o multime de ofiteri asiatici calare, care semanau intre ei ca chinezii. "Aici sunt eu", a zis printul, aratand spre un calaret, prin nimic deosebit de ceilalti.
Toate astea se petreceau prin 1980. In 1985, l-am reintalnit pe print la Olanesti. Numai ca acum era conte andaluz. Tot in vara lui 1985, pe o caldura de puteai sa innebunesti, am descoperit ca intre printii kirkizi si contii din Andaluzia exista unele asemanari. De
