În articolul de acum două săptămîni (apropo: cît de curînd vom auzi spunîndu-se "doi săptămîni", după ce "ora doi" şi "doi milioane" - sau, mă rog, doi sute - au intrat, pare-se, în limbă?) am încercat să schiţez o fizionomie a ceea ce se cheamă teatrul alternativ, în varianta sa autohtonă, adică, fireşte, neclară şi suportînd tot atîtea definiţii cîţi sînt cei ce-şi dau cu părerea despre subiect. Ziceam acolo că, dincolo de aspectul administrativ (finanţarea din surse extrabugetare) şi de cel "spaţial" (amplasarea în alte "locaţii" decît clădirea teatrală), e greu de găsit un specific al teatrului alternativ care se face în România, în afara plîngerilor continue ale reprezentanţilor săi cum că nu li se acordă suficientă atenţie din partea establish-ment-ului. Cînd, în mod normal, establishment-ul nici nu ar trebui să existe pentru ei altfel decît ca un inamic jurat de a cărui atingere e mai sănătos să te fereşti... pentru că se ia: încremenirea, rigiditatea, suficienţa, mediocritatea, flatarea gustului burghez etc., etc., tot atîtea boli de care un alternativ veritabil e ţinut să fugă ca dracul de tămîie. Problema, conchideam eu, este însă că, pentru a face altfel, trebuie să ai altceva de spus - or nu am deloc impresia că vreunul dintre artiştii care se proclamă marginali(zaţi) vrea să spună altceva decît "ceilalţi"; destul cînd spune ceva, orice. Este aici un viciu de natură congenitală. În România, teatrul "alternativ" a apărut - altminteri, remarcabil de prompt, prin 1990 sau 1991 - sub forma unei trupe alcătuite din actori foarte respectabili ai scenei "normale" (se numărau printre ei, din cîte îmi amintesc, Tamara Buciuceanu-Botez şi Dorina Lazăr), trupă al cărei prim şi, mi se pare, unic spectacol a fost o comedioară bulevardieră pusă în scenă cu foarte regretabilă vulgaritate şi lipsă de fantezie; ce se putea vedea, la ora aceea, în teatrul "nativ" şi