În ziua atentatelor eram la Londra. Dar oraşul este atît de mare încît dacă nu deschizi televizorul ai toate şansele să nu afli nimic multă vreme, chiar dacă au explodat patru bombe simultan în locuri foarte aglomerate. Ceea ce pentru unii a fost un adevărat iad, pentru alţii nu s-a simţit decît mult mai tîrziu şi treptat (chiar şi spaimei îi trebuie multe ore pentru a străbate un asemenea oraş). De la constatarea că nu mai merg metroul şi autobuzele, pînă la ciudata senzaţie din zilele următoare, pricinuită de urcarea în acelaşi mijloc de transport a vreunui arab cu un bagaj mai mare. Apropo, cu cîteva zile în urmă, pe aeroportul Otopeni, cel mai mare bagaj de mînă (un adevărat geamantan) era al unui puşti arab. Lumea se uita la el cu oarecare reţinere. Probabil că toţi gîndeam la fel de incorect, adică ne doream ca oamenii de la securitate să-l controleze la sînge (ceea ce nu s-a întîmplat, spre cinstea serviciilor noastre). Mi-am adus aminte de povestea lui Adrian Cioroianu, care acum un an sau doi a zburat pe 11 septembrie, tot în compania unor arabi. Revenind însă la Londra, trebuie spus că teama londonezilor de bagaje uitate prin metrou e mult mai veche, de zeci de ani, de cînd cu IRA. Staţiile de metrou n-au coşuri de gunoi pentru a nu se putea pune vreo bombă acolo. Înainte de atentate am vrut să arunc o pungă goală în sacul unui gunoier care mătura printr-o staţie. M-a măsurat din cap pînă în picioare şi apoi mi-a cercetat punga cu multă atenţie. În ea nu era decît ambalajul de la un sandviş şi o cutie goală de suc. I-a desfăcut capacul şi s-a uitat înăuntru (ce poţi vedea oare într-o asemenea cutie?). Se poate pune întrebarea la ce au folosit toate aceste precauţii, dacă pînă la urmă tot s-a întîmplat ceea ce ştim. Poliţia spune că Londra este considerată de terorişti drept un obiectiv

foarte greu de lovit. Şi că pînă la atentatele de la 7 iulie