Adevărul este că, în ciuda dorinţei părinţilor şi a unei promiţătoare perioade de respectabilitate, de la bun început leul a fost, aşa, o chestie primăvăratecă, s-ar zice condamnată să devină lejeră şi flu-flu. Era sfîrşit de aprilie (sau, dacă preferaţi, început de lună mai, pe stil nou), în abia al doilea an de domnie al încruntatului, dar măreţului şi beneficului pentru ţară rege Carol Întîiul: pe 22 aprilie 1867 lua chip leul ca monedă naţională, vîrf de lance al primului sistem monetar al modernităţii româneşti. Cum similitudini cu Franţa ne-am dorit şi înainte de afacerea cu madame Aubenas, leul s-a rînduit după sistemul zecimal în vigoare atunci în cîteva ţări latine europene, astfel încît el s-a împărţit în 100 de bani - ocazie cu care a părăsit scena istoriei o altă subdiviziune de legendă, anume paraua, pe care puţini dintre noi am văzut-o vreodată şi, chiar şi-aşa, o folosim verbal, fără reticenţe şi în număr de trei, atunci cînd sîntem puşi în situaţia de a descrie - mai ales - valoarea celor pe care-i înghiţim cu greu. Trei metale îşi dădeau mîna pentru semeţia leului românesc: piesele de 5, 10 şi 20 de lei erau din aur (o parte aliaj la trei părţi metal nobil), cele de 50 de bani, 1 şi 2 lei erau din argint, iar bănuţii (1, 2, 5 şi 10) erau din aramă. Ei bine, şi o vreme leul chiar şi-a făcut datoria. Mai ales moneda de 20 de lei era un fel de mică avere la purtător, respectabilă şi reperabilă pe oriunde în Europa (ba chiar urme ale strălucirii de altădată se mai văd şi azi, cu o gaură lîng-o margine, prin împletite coafuri rrome). Trecut-au anii, cam cît o viaţă de om, iar creşteri şi crize s-au succedat aduse de ameţitoarea briză a istoriei mereu contemporane; mai uşor sau mai greu, leul a rezistat, ba şi-a şi extins stăpînirea în România Mare de după Marele Război - chiar dacă, de undeva de la soare apune, pe lîngă francii europeni tradiţional