Trebuie să începem prin a ne pune întrebarea dacă Uniunea Europeană are într-adevăr nevoie de un Tratat constituţional. Preşedintele conservator al Republicii Cehe, Vaclav Klaus, unul din euroscepticii de seamă ai momentului, ar spune că ideea unei Constituţii europene este absurdă din start. Pentru a avea o constituţie este nevoie de o naţiune de la care să emane; or, această naţiune europeană nu există. Nu există o comunitate civică la nivel european care să împărtăşească valori comune, să fie conştientă de interesele sale specifice şi de singularitatea sa. Trebuie să admitem că cetăţenii europeni rămîn ataşaţi vechilor state naţionale, mai coerente din punct de vedere ideologic decît o structură supranaţională de tipul Uniunii Europene. Entuziaştii construcţiei europene vor spune că UE are mare nevoie de un document care să reglementeze raporturile instituţionale şi să faciliteze procedurile de decizie în cadrul Europei extinse la 25 de state membre. Faptul că Tratatul de la Nisa este insuficient pentru funcţionarea eficace a Uniunii actuale este destul de clar. Nu la fel de clar este de ce aceste noi reglementări nu ar putea fi cuprinse într-un nou tratat de tipul celor de la Maastricht, Amsterdam sau Nisa, şi este nevoie de adoptarea unui text stufos, numit pretenţios Tratat constituţional. Din nou, eurofilii ar putea argumenta că acest lucru este, înainte de toate, un gest simbolic, şi reprezintă o nouă etapă a construcţiei europene. Aceştia obişnuiesc să compare procesul de aprofundare al Uniunii cu mersul pe bicicletă, adică Europa ar trebui mereu să năzuiască spre o integrare mai profundă, altminteri întregul proiect s-ar putea nărui. Imaginea este, trebuie să recunoaştem, foarte plastică şi sugestivă, însă nu este deloc susţinută de argumente. În fapt, Europa unită, în diversele sale forme, a suferit mai multe perioade de stagnare a procesului de int