* Cristian Popescu, Caiet de citire şi de caligrafie, Editura Vinea, Bucureşti, 2005. Citesc din textul care se numeşte Părinţi literari. Aflu că aceştia au fost, pentru Cristian Popescu, Veronica Porumbacu, Ion Negoiţescu, Zigu Ornea, Mircea Martin şi Laurenţiu Ulici. Alături de Zigu Ornea, Marin Sorescu şi Radu Cosaşu îl recomandă pe poet pentru a fi primit în Uniunea Scriitorilor, în 1990. Tocmai de aceea sînt puţin dezamăgit că, în chestionarul lui Proust, autorul Supravieţuirilor - datorită cărora pot spune cu toată gura că "comunismul a avut şi efecte pozitive" - nu-l include printre poeţii preferaţi. Dragi cititori ai Dilemei vechi, nu sînt patetic de felul meu, măcar nu în public (explodez în intimitate). Dar Cristian Popescu, autorul volumelor Familia Popescu (1987), Cuvînt înainte (1988) şi Arta Popescu (1994), stins din viaţă la numai 36 de ani (în 1995), şi poetul datorită căruia nouăzecismul a avut la un moment dat un rost, este un mare poet al literaturii române. El a reuşit să concilieze metafizica poeziei "moderniste", profundă, simbolică şi sedusă de sacralitate, cu biografismul, dezabuzarea, ludicul şi minimalismul postmodernist. De la el pornesc mai multe drumuri în poezia românească de azi: tematica religioasă prezentă în literatura nouăzeciştilor de azi - Mihai Gălăţanu, Daniel Bănulescu şi, desigur, Ioan Es. Pop -, biografismul tragic al fracturiştilor (aici influenţa e indirectă), umorul mecanic al lui Gherguţ şi autoironia lui T.O. Bobe, acţiunea comunicaţională a poeziei "etice" a unui Răzvan Ţupa. Profilul intelectual al lui Cristi Popescu cuprinde iarăşi "incompatibile", ca de pildă Filocalia şi Caragiale, iar în atitudinea sa civică ortodoxismul se însoţeşte cu un acut spirit critic. Mai inteligent decît orice poet "naiv" şi mai "adevărat" decît orice intelectualist, Cristi Popescu are o singură "vină" în faptul că astăzi se vorbeşt