Arhitectura poartă cu/în sine germenele timpului trecut. Nu doar că ea reprezintă o redistribuire în spaţiu - după reguli străvechi şi, adeseori, pre-existente discursului care le înscenează - a unei materii a cărei vîrstă se confundă adeseori cu facerea lumii; dar, mai mult încă, descriem această lentă, trans-individuală preocupare a tuturora (în facere sau, mai cu seamă, în utilizare) cu vorbe de asemenea vechi. Jargonul arhitectonic este punere în operă, la fel ca realitatea pe care o descrie, a odinioarei. Încă o dată: limbajul conceperii, articulării şi utilizării de spaţii are - precum o poate dovedi traducătorul preocupat de etimologiile cuvintelor - descendenţe rapid identificabile, în descendenţe fără cusur, pînă în limbile "prime". Arhitectura este arhaizantă de două ori, de la început: a) prin natură şi b) prin limba care le surprinde, edificare şi natură a sa, deopotrivă. Să ne explicăm: a) Argumentul naturii duce către un posibil impas, dacă nu am şti cît de imprevizibil este trecutul. Ca să putem căuta prima casă, ori arhitectura primă, trebuie să definim, în acelaşi timp cu investigarea originii fenomenului definit, literatura uriaşă despre origini - cea din tratatele de la Vitruvius la Le Corbusier cel puţin - atît de acut prezentă în spaţiul teoriei arhitecturii şi filozofiei spaţiului în anii din urmă. Ştiind că schimbarea de paradigmă arhitecturală, dincolo de recapitulări frenetice (şi ultimele două decenii au fost ale antologiilor) şi manifeste, este un topos al investigaţiilor în trecut spre a descoperi, revigora sau inventa de-a dreptul genealogii care să justifice şi să în-temeieze noutatea, întrebarea legitimă pe care o putem deîndată rosti este dacă şi reciproca va fi fiind valabilă; cu alte cuvinte, anunţă o nouă, radicală schimbare de paradigmă arhitecturală această febrilă anchetă asupra originilor? b) Arché - principiul, originaru