Am scris articolul trecut despre asasinarea "maicii" Irina (localitatea Tanacu, judeţul Vaslui) imediat ce am aflat, din două surse de presă, ce s-a întîmplat. Nu mă aşteptam ca media să transforme incidentul într-un scandal naţional, unde se regăsesc întrebări serioase, ipoteze facile şi adîncile frustrări cuibărite prin "sufletul" nostru colectiv. Crima de la pseudo-mînăstirea sponsorizată bizar, condusă fără binecuvîntare şi traumatizată de moartea unei psihopate călugărite abuziv a exhibat, cu o furie fără egal, clasica ruptură dintre România tradiţională şi vocea urbanităţii laico-legaliste, care s-a indignat, pe drept cuvînt, folosind însă ocazia şi pentru a mai băga puţin la apă prestigiul Bisericii Ortodoxe. Numai Toader Paleologu a pus, într-un editorial, cîteva fraze esenţiale despre diabolizarea ignorantă a unui "ev mediu" care, supravieţuind în BOR, ar explica, vezi Doamne, faptele consumate sub zelul iresponsabil al "părintelui" Daniel Corogeanu. În rest, opinia publică a fost dirijată, fără oprelişti, spre o lectură dihotomică. Ţin să revin asupra cazului, în speranţa de a putea exprima un punct de vedere mai cuprinzător. Şi anume: uciderea tinerei monahii denotă realmente o criză, dar nu una de adaptare a ortodoxiei la realitatea contempornă, cît de exigenţă a Bisericii faţă de propriile reguli de funcţionare. Monahismul s-a născut în Răsărit, la cumpăna secolelor III-IV d.Hr. În mileniul următor, el s-a impus pretutindeni. Oricum, contribuţia acestei "instituţii a perfecţiunii" la civilizaţia europeană rămîne majoră şi - măcar în ochii observatorului onest - indiscutabilă. În lunga lor istorie, călugării s-au opus adesea episcopatului, deşi ierarhia se recrutează din rîndul lor. Opoziţia a fost inspirată de felurite raţiuni: fie că monahii fugeau de episcopat (care te readuce în lume şi îţi complică drumul spre desăvîrşire), fie că se socoteau