În anul 1997, Piaţa Revoluţiei din Bucureşti a făcut obiectul unei competiţii de urbanism şi arhitectură prin care se încerca rezolvarea unor probleme care şi astăzi - după opt ani - au rămas neschimbate: imagine şi spaţiu urban, dotări şi echipamente, circulaţii şi parcări. Organizat în trena concursului "Bucureşti 2000" care, în pofida importanţei, nu numai la scară naţională, a fost urmat de o penibilă lipsă de acţiune, cel pentru Piaţa Revoluţiei a fost de mai mică anvergură, dar a avut consecinţe previzibile. Adică nu s-a mai întîmplat nimic. Punct de inflexiune al Căii Victoriei, zonă populată de obiecte de arhitectură remarcabile, de la Biserica Kretzulescu pînă la celebrul "calcan al lui Bordenache", dar mai ales loc al memoriei, spaţiul nu are atît configuraţia unei pieţe, cît cea a unei uriaşe intersecţii. În timp, intervenţii la scară mică au încercat să compenseze lipsa unei concepţii de ansamblu. Astfel au apărut amenajări (punctuale) ale unor spaţii publice în devenire (deoarece cu greu s-ar putea vorbi despre adevărate spaţii publice în vidul care este acum piaţa), monumente (dintre care cel aflat în construcţie nu merită nici măcar răgazul unui comentariu) şi, în sfîrşit, un obiect mai degrabă controversat: extindere? remodelare? conversie? a fostului sediu al Direcţiei a 5-a a Securităţii (astăzi imobil de birouri). Nu ezit să afirm fără nici o umbră de îndoială că intervenţia arhitecţilor Dan Marin şi Zeno Bogdănescu este una remarcabilă. Pentru că nu doar conservă, ci mai ales activează memoria locului. Gestul prudent de a pune ruinele în formol ar fi fost unul fatal pentru istoria locului. Dar volumele pure, geometrice, înălţate deasupra şi aflate în contrast absolut cu materia iniţială provoacă, stîrnesc şi incită la întrebări. Odată cu cea mai simplă - "ce s-a întîmplat aici?" - istoria revine la suprafaţă. Cu fiecare trecător intrigat şi