Pledoarie pentru un alt fel de poooooooooezie * Dumitru Crudu, Poooooooooate, Editura Vinea, Bucureşti, 2004. Experimentul dă astăzi prost în literatură, de orice fel ar fi ea. Ca şi "ştiinţificitatea". Proza a revenit la naraţiune, cu personajul pre moartea-i călcînd, istoria la povestire, poetica s-a resorbit în estetică şi estetica însăşi a coborît în stradă pentru a înregistra realul cu modestă acribie, muzica simfonică se întoarce la ton, ritm şi melodie, artele vizuale se întorc la chipuri de om, resping abstractul şi "reîncarcă" materialitatea lumii. Nimeni nu mai visează la teorii unificatoare. Critica literară recapătă dimensiuni factologice, teoria literară devine teorie culturală care e, de fapt, un amestec de mediologie şi economie. Scriitorul coboară, din înălţimea tăriilor (luaţi cuvîntul în ce sens doriţi), la nivelul, cu puţin mai înalt decît asfaltul străzii, al trotuarului: toate artele se înghesuie aici, protejate uneori de fluxul circulaţiei rapide de pe şosea, toţi artiştii vor să locuiască trotuarul, acest spaţiu amorf, anonim dar prea-populat, sigur şi liber al omului contemporan. Poezia trotuarului poate fi, desigur, orice: graffiti, vacile din plastic ale centrului Bucureştilor, cerşetorul care urinează, florile din găleţi, "florile care se masturbează", sînii dezgoliţi, fermi sau flasci ai femeilor, sărutul ardent sau umed al amanţilor. Poezia trotuarului bricolează, nu renunţă la experiment. În vreme ce toate artele au unde să se întoarcă, îmbogăţite cu achiziţii "recente", poeziei îi este imposibil: ea n-a putut vreodată, singură, să ajungă la cititor, motiv pentru care a avut mereu nevoie de susţinere (imagine, muzică, mişcare) pentru a putea fi pusă în scenă, reprezentată. Ieşită din crizele ei naţionaliste sau filozofice, poezia nu se poate întoarce nicăieri, dacă nu tot la (în) cuvinte, în măruntaiele limbajului, investind (para