Egiptul elenistic - un calup spaţio-temporal de rară fascinaţie - a generat, prin portretele funerare de la Fayyum, atît matricea icoanei bizantine, cît şi ţesutul artei moderne. Asemenea piese s-au descoperit în numeroase alte situri (precum necropolele din Philadelphia, Arsinoe sau Antinoopolis), însă Fayyumul rămîne denumirea lor emblematică. Celor ce nu le-au admirat pînă acum, nici măcar în reproduceri, le reamintesc că vorbim despre portretele pe suport de lemn sau de in, executate în encaustică sau tempera, cu care egiptenii din epoca Ptolemeilor se "înfăţişau" dinaintea eternităţii. Ele erau încastrate în "fereastra" superioară a sarcofagelor, evocînd fizionomia exactă a defunctului. Şi tocmai această pretenţie de realism le deosebeşte de hieratismul reprezentărilor din Egiptul faraonic, tot aşa cum statuile romane diferă, prin particularizare, de seriile fixe ale statuarului grecesc clasic. Cu icoana bizantină se înrudesc portretele fayyumite atît sub raport tehnic (ambele aplică, pe lîngă fondul de aur, trecerea graduală de la culorile sumbre către cele deschise), cît şi ca aspect: tuşe pregnante, accent psihologizant pe forţa privirii sau voinţa de a certifica supravieţuirea subiectului prin expresia lui de completă serenitate şi căutată vivacitate. Succesul acestei arte îmbibate de convingeri teologice se măsura prin gradul ei de animaţie, adică prin capacitatea ei de a-i transmite spectatorului senzaţia că decedatul (cu trupul bine bandajat prin mumificare) se bucură de o perenă însufleţire. Asemenea scrierilor lui Aristofan, Menandru ori Petroniu, portretistica fayyumită constituie o neasemuită sursă de informaţii istorice. Morţi de toate vîrstele şi condiţiile sociale îşi etalează, cu virtuţi tipologice, vestimentaţia şi coafurile, bijuteriile şi însemnele, ajutîndu-ne astfel să colecţionăm deopotrivă singulare stări empatice (provocate de "înt