Prima mea întîlnire cu o capră la proţap s-a petrecut sub un cer siniliu de vară, pe malul Dunării. Gazda mea, poetul Mircea Dinescu, a sacrificat şi pîrlit capra în cinstea mea. Am fost întîmpinat la latifundia poetului de un taraf delirant de moşotei ştirbi şi cam chercheliţi cîntînd ceva între "Marşul de întîmpinare" şi "Good night, Irene" la nişte alămuri din vremuri imemoriale. După acest ansamblu năucitor, numit - din raţiuni care sfidează logica - Mambo Siria, veniră nişte flăcăi cît malul purtînd pe umeri fiara încă sfîrîindă. Gazda mea alerga pe lîngă ei, fluturînd o macheta, tot ciopîrţind din sacrificiu şi contestîndu-i gradul de rumeneală. În cele din urmă, jertfa fu aşezată în mijlocul unei mese lungi, în sufragerie şi alaiul de poeţi şi artişti tăbărî pe ea, care cu articole din inox, care cu mîinile goale, închinînd unul în cinstea celuilalt, la fiecare îmbucătură, cu ţuica de casă a gazdei. Mambo Siria cîntau de zor, devenind tot mai nearticulaţi şi mai obsceni pe măsură ce se împărtăşeau din ciozvîrtele şi ţuica ce le erau oferite. Cea de-a doua capră avu loc într-o după-amiază zăpuşitoare de miez de iulie, într-un parc de sculptură din Minneapolis. Colosalele sculpturi în piatră sînt opera lui Zoran, un cioplitor faimos din partea locului, care în fiecare an, cam pe la vremea aceasta, pune pe jar cîte o capră. Asistat de un alai de patroni de restaurante din Balcani, Zoran pusese capra pe vatra de jar dis-de-dimineaţă. Cînd am ajuns eu acolo, adică puţin după amiază, soarele, ca un ciocan de foc, bătea cu furie pietrele încinse, iar seul sfîrîitor ţîşnea

din animalul rumenit ca nişte gloanţe de argint. Înfipt în mijlocul bubuitoarei erupţii de măruntaie incandescente, Zoran flutura în vînt o macheta danubiană, iar din difuzoare curgea muzică ţigănească. La cîţiva paşi, în loc de Dunăre, curgea alene Mississippi. Oaspeţii, mulţime, major