Acum cîtva timp mi s-a povestit această anecdotă, pe care o certific ca fiind autentică. Mi se pare un bun exemplu pentru a ilustra ideea de gust. Doi japonezi, dornici de a cunoaşte alte culturi, călătoreau cu maşina, prin Italia profundă. Apucîndu-i o furtună teribilă, dar şi mînaţi de o foame subită, ei sînt nevoiţi să părăsească autostrada, şi nimeresc într-un mic sat, prin Toscana, unde se opresc la o modestă trattoria. Deschide o matroană, tot ce poate fi mai rural. Cei doi o întreabă dacă ar putea găsi ceva de mîncare, nişte paste cu sos, orice. La răspunsul ei afirmativ se aşază, şi în timp ce pălăvrăgesc în japoneză, aşteaptă, şi aşteaptă... În sfîrşit, după o aşteptare în care li se lungiseră urechile de foame, apare matroana, cu o farfurie mare cu spaghete, fumegînde. Japonezii adulmecă aburii frumos mirositori, de la prima îmbucătură mîncarea li se pare absolut nemaipomenită. Erau cele mai gustoase spaghete pe care le mîncaseră în viaţa lor. După ce golesc farfuria, deşi nu le mai era foame, oaspeţii întreabă, timizi, dacă pot repeta experienţa. Desigur, se poate, răspunde gazda. Spre surprinderea lor, aşteptarea nu e mai mică decît prima, ci parcă mai mare. Trece o oră, o oră şi jumătate. După care reapare femeia, cu aceeaşi farfurie apetisantă de spaghete. Japonezii, intrigaţi, întreabă de ce durase atît. Răspunsul e năucitor. Ei bine, aflaţi că femeia reîncepea de fiecare dată tot procesul: făcea aluatul, îl frămînta, apoi fabrica spaghetele, cu străvechea maşină specială, făcea sosul, cu tot ce trebuie. De aceea pastele fuseseră atît de bune. Totul era proaspăt, fără cusur, făcut cu migală, cu dragoste, aşa cum ar fi gătit pentru copiii ei. Timpul nu conta. Cineva poate să protesteze spunînd că pastele le păruseră atît de bune pentru că le era îngrozitor de foame şi erau obosiţi. Sînt atîţia factori care influenţează gustul... Se poate şi asta.