Cînd am ajuns la Capalbio, în Toscana litorală (130 km de Roma pe Via Aurelia), ştiam că pot să mă bizui pe trei lucruri: proiecţiile în aer liber, plimbările cu Mini Cooper (maşina oficială a festivalului) & proximitatea plajei. Capalbio Cinema e specializat în scurt-metraje, un festival mic dar viguros (precum Mini-urile) ajuns la a 12-a ediţie. Deschiderea n-a mai avut loc în Piazza Magenta, ci (tot în aer liber) în Cantina di Capalbio (care nu e o cantină, ci o făbricuţă de vinuri, cu "silozurile" argintii ridicîndu-se SF-iste în peisajul paradisiac), proiecţia fiind precedată de un concert cu L'Histoire du soldat, pe muzica lui Stravinski & libretul lui Ramuz; interesant, dar cam lung. Proiecţiile au fost reluate, de-a doua zi, în Piazza Magenta, numai că - poţi prevedea tot, mai puţin vremea! - după orele 21,30, cînd începeau ele, prin piaţă bătea un vînt rece de ziceai ce-i aia... În plus, nivelul scurtelor a fost (alarmant de) scăzut anul acesta: prea puţine pe care să le reţii (Can't Stop Breathing de Amy Neil, Tango Zippo de Espen Vidar, Kitchen de Alice Winocour, Ester de Pernilla Johansson & Post-it de Michele Rho) şi neaşteptat de multe jalnice! Directorii festivalului (Tommaso Mottola & Sita Banerjee) au urcat pe palcoscenico & au încercat să anime atmosfera (Mottola vorbeşte bine, Banerjee se îmbracă bine), dar era evident pentru toată lumea că "ceva" nu funcţiona bene de data asta. Garden-party-ul tradiţional de la vila contelui Pietromarchi a fost low budget & s-a desfăşurat în afara peluzei principale,

întrucît contele n-a mai vrut ca gazonul să-i fie "compostat" de tocurile doamnelor. Veteranul Mario Monicelli (90 de ani) n-a mai ajuns la Capalbio (precum Antonioni anul trecut), ci doar filmul său (La bambinaia, 1967, cu Silvana Mangano în rolul unei guvernante franţuzite care le citeşte copiilor basmele lui Perrault şi-i sperie îngroz