S-au împlinit, la douăzeci iunie, zece ani de la moartea lui Cioran. Ar fi fost potrivnic unei pioase aniversări (deşi nu trebuie să juri!). Mie mi-a trimis, cu gentileţe, A.S. o carte de la Paris: Cioran et compagnie, scrisă de Roland Jaccard, un prieten mai tînăr şi confident al lui Cioran. Jaccard, cu acea curioasă înclinare către disperare proprie bunilor elveţieni, mai cu seamă cînd sînt vaudois, s-a identificat cu sibianul; se vede şi el, tînăr, rătăcind nocturn pe străzile din Lausanne, aşa cum Cioran insomniac rătăcea pe ale Sibiului. Dar, adaugă Jaccard, cît de departe eram de furia verbală şi de isteria-i balcanică! Micul volum se citeşte cu plăcere. Sînt fărîmituri de memorie, notaţii recuperate dintr-un trecut deja îndepărtat: dar fărîmituri de la o masă bogată, asupra cărora ne oprim, curioşi. Îl regăsim pe Cioran, un Cioran al maturităţii sceptice, amare, răutăcioase adesea (micile lui răutăţi le detesta, dar nu se putea stăpîni să le comită), nu arareori dominat de o frivolitate pur pariziană; armă eficace împotriva fanatismului din tinereţe, pe care încerca să-l combată cu inteligenţa - deşi poate doar oboseala ar fi fost suficientă. "De fiecare dată cînd era întrebat care îi e profesia, notează Jaccard, Cioran abia se reţinea de-a nu răspunde «escroc de toate felurile» (escroc en tous genres). Luciditatea lui vehementă, continuă citatul, nu-l lăsa în pace. Explica bucuros de ce un scriitor sau un filozof are, azi, obligaţia să trişeze: «un pic de simulare în tragic, o urmă de nesinceritate în incurabil mi se par marca distinctivă a modernului». Adăuga - mai povesteşte Jaccard -, că în India un Schopenhauer sau un Rousseau nu ar fi fost niciodată luaţi în serios pentru că trăiau în dezacord cu doctrinele pe care le profesau. Pentru noi - încheia românul - e tocmai motivul pentru care le purtăm un anumit interes." E un tip de distanţă care-l fac