Viaţa politică din ţările foste comuniste ne arată că extremismul este una din componentele majore ale discursului populist, caracteristic pentru aproape toate partidele care luptă pentru putere. Partide, formaţiuni sau alianţe extremiste cu un discurs radical antidemocratic, xenofob există în Rusia şi Polonia, în Slovacia şi România, mai peste tot. Recentele alegeri din Bulgaria au scos la iveală o asemenea alianţă şi la sud de Dunăre, trezind curiozitatea gazetelor şi politicienilor occidentali. Spre deosebire de extremismul din ţările cu o îndelungată viaţă democratică, unde formaţiunile de acest tip se străduiesc să nu se distanţeze prea tare de centrul politic, propunînd soluţii radicale doar în domeniile unde partidele tradiţionale se limitează la recunoaşterea problemei, extremismul derivat din comunism (fie că e de stînga, fie că e de dreapta, tot de acolo se trage), e mult mai sincer în expresie, rechiziţionează dragostea de patrie şi de neam, iubirea faţă de popor înţeles ca o entitate omogenă etnic şi promite rezolvarea tuturor problemelor tranziţiei prin eliminarea străinilor din viaţa publică. Extremismul occidental consideră că trebuie goniţi străinii din clasa de jos, în general emigranţii mai mult sau mai puţin recenţi, care miros altfel, după cum spunea, într-un elan de sinceritate, preşedintele Franţei, Chirac, tinerii pe marginea delincvenţei, în abandon şcolar şi loviţi de şomaj, iar lumpenii - povară pentru bugetul statului şi al organizaţiilor filantropice - ar trebui scoşi din ţară (nu se spune mare lucru despre mijloace); în centrul şi estul Europei, străinii sînt detestaţi pentru poziţiile lor centrale, pentru locurile importante în viaţa economică, prin ei venind corupţia; în politică, sunt declaraţi evrei tot soiul de persoane neconvenabile, iar tensiunile apar în acele locuri (regiuni, oraşe, cartiere) unde "străinii" născuţi şi cre