Există, în limba română actuală, cîteva sintagme fără de care e greu de închipuit, la noi, vreun exerciţiu de comunicare - nu că am străluci, în genere, la acest capitol, dar orişicît! Mi se pare că aceste cuvinte, de fapt, cuprind tot ce sîntem, ce spunem şi ce facem. Dacă, prin absurd, de luni încolo să zicem, am uita peste noapte limba română, totuşi aceste vorbe despre care scriu ne-ar fi suficiente - ele, plus alte cîteva sunete - pentru a spune cam tot ce ne trece prin cap. Nu-i întrebaţi pe parlamentari sau pe poeţi ce părere au (primii nu prea scriu ei ce citesc, pe ceilalţi oricum nu-i ascultă nimeni!), să nu vă pese de prozatori (dacă tot vor la Tîrgul de Carte de la Frankfurt, să pună mîna şi să scrie în germană!) şi să nu vă faceţi griji pentru editorialişti (ei fac oricum, diseară, la televizor, rezumatul a ce vor publica mîine). Poate că, fără să ştim, opera colectivă de simplificare a limbii române a început deja iar vorbele cu pricina reprezintă mustul suprem redus la esenţa triplu distilată a vorbăriei noastre de altădată, atunci pe cînd cuvintele aveau realmente un înţeles şi o greutate. Prima formulă magică este "se pare că...". Acoperămîntul acestor trei cuvinţele subţirele e enorm: cu ele poţi să-l duci oriunde pe interlocutor. Ai pică pe vecin, pe concurent, pe oricine? Nu trebuie să juri cu mîna pe Biblie, nu trebuie să-ţi pui în joc credibilitatea. E suficient să spui se pare că le cam bea (obligatoriu rom din acela, ieftin) sau se pare că nevasta îi pune coarne sau se pare că fie-sa, care a terminat ieri clasa a XI-a, tocmai a lepădat ş.a.m.d. Dacă e unul mai tăcut, se poate acredita că se pare că a dat pe vremuri cu subsemnatul la Secu; dacă e unul mai vesel (sau nu are o fată care să-i cadă grea pînă-n bacalaureat) se poate spune, evident, că se pare că e pe invers ş.a.m.d. Şi cu asta, gata. Nu ai dat, în fapt, nici o certitudine - d