Nu am citit în publicistica noastră vreun text ca acela al lui Sever Voinescu, care să pună "problema" ("la chose" i-aş spune, dar se vor enerva urît antisartrienii autohtoni...) în termenii organici, anatomici din articolul său, intitulat fără ocol: "Îmi lipseşte partea stîngă a fiinţei mele" (Dilema veche, nr. 75).* Sever - şi-l voi numi aşa, intim, în numele adoraţiei noastre pentru Radu Lupu, pianistul... - se exprimă ca la radiografie: "Comunismul şi, mai ales, postcomunismul ne-au extirpat, pur şi simplu, organul cu care o fiinţă politică normală primeşte şi metabolizează mesajul de stînga. Dacă un organism normal funcţionează cu doi plămîni, unul «de stînga» şi altul «de dreapta», regimurile Ceauşescu şi Iliescu m-au făcut pe mine - şi pe alţii ca mine - să funcţionăm aproape mereu în stare de panică, cu un singur plămîn". Cu o rigoare de medic generalist, el trece de la plămîni la ale creierului şi socoteşte "situaţia, din punct de vedere intelectual, inadmisibilă". El (aproape că) tînjeşte după "un solid discurs de stînga" care "să echilibreze analizele de pe piaţa noastră intelectuală... pentru sănătatea vieţii noastre intelectuale". Concluzia, deocamdată, e una singură: "poţi fi de stînga în România de astăzi, dacă eşti înger sau dacă eşti prost". Îmi interzic facilitatea unei deducţii la mintea oricărui român dăştept: "şi a fi de dreapta, ce înseamnă? - că eşti diavol inteligent?". Nu. Sinceritatea lui Sever - riscantă şi vulnerabilă în România de astăzi - merită alt tratament decît acela al maniheismelor rapide, de pe toate drumurile, pe toate buzele şi autobuzele. Deloc angelic, şi pe el îl muşcă diavolul îndoielilor, şi pe el îl munceşte, de nu idealul (care? vînturile, valurile...), măcar gîndul unui echilibru ca semn de sănătate mentală. El îmi aduce aminte cum a explicat odată Saramago de ce este "de stînga": fiindcă acolo, sus, toţi vor să s