A fost o dată ca niciodată, pe la mijlocul secolului trecut, o ţară mare - Indonezia. (Este şi acum. Are o suprafaţă cît opt Românii şi o populaţie cît zece, multele sale etnii fiind răspîndite pe 13.000 de insule.) Fusese cucerită de arabi, portughezi şi olandezi, iar în al doilea război mondial, de japonezi. Contextul a produs naţionalism. Naţionalismul a născut o personalitate - Sukarno, care a obţinut în 1949 independenţa ţării. După care a devenit şeful statului. Dar, ca-n basme, Sukarno s-a dat peste cap şi a devenit un dictator inventiv. S-a declarat preşedinte pe viaţă, a dizolvat parlamentul şi s-a înconjurat de militari. Nu de alta, dar rivalităţile etnice erau cam frecvente, iar populaţia nu-nţelegea de ce sînt oameni săraci în ţară bogată (petrol, cauciuc etc.). Ca să-şi asigure poziţia, Sukarno a început să caute aliaţi externi. Prima ofertă a venit din partea lui Nehru, preşedintele Indiei şi şeful mişcării ţărilor nealiniate. Nu foarte nealiniate, căci în 1955, la conferinţa mişcării, premierul chinez Ciu En-lai rostise un discurs foarte antioccidental. În plus, s-a aflat că mişcarea e sprijinită financiar "cu prietenie internaţionalistă" de către URSS. De altfel, din aceleaşi motive băneşti, partidul comunist indonezian (PKI) crescuse peste măsură. Atît de mult încît Sukarno l-a atras la guvernare, alături de generali. Diplomaţii Washingtonului au înţeles repede că Indonezia acceptă modelul deja clasic al infiltrărilor Kremlinului. În consecinţă, i-au trimis lui Sukarno cîteva avertismente, fie pe cale diplomatică, fie prin intermediul ONU. Era rîndul Moscovei să intre în joc, pentru a-şi proteja fragilul cap de pod din Asia de Sud-Est de un eventual amestec al SUA. În 1964, KGB-ul a decis două lucruri. În primul rînd să injecteze populaţia cu virusul antiamerican. În al doilea, ca operaţiunea să fie executată de serviciul secret cehoslovac, ST