În Bucureşti, cel puţin, există o sumedenie de străzi cu nume sonore, militare. Locotenenţi, plutonieri, soldaţi, generali sau căpitani. Popeşti sau Ioneşti. Nume care mai de care mai uitate, sau mai ignorate, străzi pe care azi ne plimbăm, ne dăm întîlniri sau pe care le trecem, pur şi simplu, în drum spre serviciu. Cum problemele noastre cotidiene nu ne mai lasă nici timp, nici chef, de ce ne-ar mai interesa azi cine a fost Erou Ion Scorţan sau Locotenent Radu Robescu? Pentru că azi tinerii, în afara faptului că aşteaptă cu disperată bucurie anul de graţie 2007, cînd armata nu va mai fi obligatorie, la prima ocazie, pleacă dintr-o ţară pe care o denumesc ironic "a tuturor posibilităţilor". Pentru că azi, dacă îţi întîlneşti compatrioţii prin străinătate, te faci / se fac a nu te vedea, iar dacă în ţară îi întrebi de ţară, majoritatea încep să îţi răspundă de salariile mici şi de taxele mari, de pensiile care nu mai ajung şi de hoţii de guvernanţi. Iar în condiţiile acestui azi cinic, pe care însă ni-l asumăm apatic, înjurîndu-l în particular, nici nu mai este de mirare că nu mai credem în eroi şi în poveştile de odinioară, cum că România ar fi fost pentru unii mai mult decît "ţara tuturor posibilităţilor" şi că aceia au considerat-o ceva la fel de valoros ca viaţa. Un singur lucru credem: tocmai din cauza asta au ajuns să aibă azi doar o zi uitată şi, din cînd în cînd, un nume la cîte un capăt de stradă.

Eroismul ca tabu Perimat, în timpul comunismului, ca de altfel majoritatea valorilor româneşti, schimonosit şi scos în afara credibilităţii de un continuu post-decembrie tulbure în care ideea de erou este în permanenţă refuzată şi de neconceput, patriotismul românesc s-a delimitat în timp de statutul de sentiment, fiind redus în prezent la dimensiunile unui cuvînt, banal în semnificaţie, devenit chiar ceva desuet, pentru că nimeni nu mai consideră că ar