Alegerea unui nou presedinte al Uniunii Scriitorilor a fost pentru toate ziarele un eveniment de interes national, de vreme ce i s-a acordat, timp de zece zile, atata spatiu tipografic: comentarii, anchete, interviuri, relatari de la Conferinta Nationala din 17 iunie, ecouri ale acesteia.
Precedata de "scandalul Uricaru" si de demisia lui, agitatia mediatica s-a intetit dupa anuntarea candidaturii lui Nicolae Manolescu. Ceea ce ziaristii numeau "Batalia pentru Uniunea Scriitorilor" a devenit cronica unei victorii previzibile, consfintita prin vot: din cei aproape 500 de reprezentanti ai autorilor din toata tara, majoritatea covarsitoare a optat pentru Nicolae Manolescu. Fiindca are - incomparabil mai mult decat contracandidatii sai - calitatile necesare acestei functii pe care nu si-a dorit-o deloc (dupa un refuz initial, a cedat insistentelor - si publice, printr-o scrisoare deschisa - ale multor colegi valorosi ai sai, ingrijorati ca institutia se naruie in lipsa unui lider creditabil). Calitati care tin de prestigiul nu doar literar, ci si in ochii opiniei publice, de echilibrul psihic, rezonabilitatea si civilitatea comportarii lui, de deschiderea spre munca de echipa si de un fair play rar azi (nu degeaba ii plac lui competitiile sportive, pe care le si comenteaza avizat).
Faptul ca Nicolae Manolescu a fost convins de colegi sa se inhame la o munca de uzura precum presedintia unei institutii minate de conflicte si rivalitati, cu fonduri insuficiente sau prost gestionate, cu probleme de patrimoniu si asupra careia planau suspiciuni legate de lipsa de transparenta - nu e doar un act de responsabilitate, ci si un sacrificiu. Nici urma de dorinta de putere sau de atat de raspandita, printre creatori, vanitate. Nu-i stau in fire: nu l-am vazut niciodata uzand de titlul sau de academician profesor doctor sau de director, nu da doi bani pe titluri, iar
