Se spune ca in noaptea de Sanziene, cei care cred in minuni vad lumea de dincolo. Stelele se dau la o parte si se vad gradinile universului.
Soarele arde alb. Traversez orasul in viteza cu bicicleta, si cauciucurile tiuie, lasand urme serpuite in asfaltul topit. Bicicleta mea se numeste Motanul cu Labe Groase. Pe scurt, Motanul. Trec pe langa biserica Sfanta Treime, a carei turla straluceste orbitor deasupra caselor. O fac la stanga, si gata, am ajuns pe strada Verii. E pustiu. In copaci tiuie ceva. Nimeni. Casele sunt incremenite in mijlocul cuptorului, tacute, strambe.
La mijlocul strazii, pe stanga, e Teritoriul. Gardul e darapanat, aplecat putin inspre strada, pentru ca dinauntru, din curte, presiunea copacilor si a ierburilor este enorma. Daca n-ar fi gardul cel vechi din lemn, jungla ar napadi strada, apoi intregul cartier Sfanta Treime si poate ca intregul oras i-ar cadea prada.
Reazem Motanul de uluca, bag mana printre sipci, clancanitul metalic al zavorului se topeste in aer. Intru. Arunc o privire peste drum, unde stau Lacustele, adica Iuliana si Gratiela, in curtea lor curata, betonata, aseptica. Nici o miscare. Ele se tem de ierburile mele, de jungla de la numarul 3, care sta sa napadeasca lumea, se tem cu adevarat ca hatisurile mele sunt populate cu animale ciudate, cu insecte enorme, cu patru perechi de aripi si cu ochii bulbucati. Uneori, eu ies la strada cu vreo radasca uriasa, sau cu un guster, numai asa, ca sa le vad ochii rotunzi, mariti de groaza.
Cararea care duce la casa e ingusta. In stanga e Marele Dud Scorburos, in care dorm Pasarile Noptii, cu crengile atarnate deasupra ierburilor, in dreapta este fereastra baricadata a Camerei Parasite, in care eu am intrat odata si unde am vazut lazile cele mari din lemn, cu care Bunica si Bunicul au venit in timpul razboiului, dintr-o tara indepartata si teribila, care se numest
