Cand te apropii de 40 de ani, incerci plin de bunavointa sa-ti reconsideri viziunea despre ultima jumatate traita a vietii tale. Si atunci, speriat de-a dreptul de aceasta bunavointa, te lasi prada gandurilor despre ultimii douazeci de ani. Te gandesti la ei, incepi sa-i simti si dintr-o data iti aduci aminte de ziua majoratului, de ziua cand ai facut 18 ani.
Te intorci in timp cu usurinta cu care trece firul de nisip dintr-o parte in alta a clepsidrei si ajungi in ziua in care toata lumea era a ta, la 18 ani, fara sa stii, de fapt, ce insemna lumea. Vezi in jurul tau prietenii cu tot cu teribilismele lor de pe atunci, parintii, aproape de varsta noastra
de-acum, vezi iubirile, fetele, baietii, locurile… Totul iti e foarte clar, vezi limpede cei 18 ani abia impliniti, iti aduci aminte si lumina aia dintr-o zi de vara fabuloasa si, dintr-o data, te vezi trecand in partea cealalta a clepsidrei, dupa 20 de ani.
Incep sa se amestece in tine imaginile, sentimentele, mirosurile si senzatiile, astfel incat nu mai stii daca esti in urma cu douazeci de ani sau astazi. Totul se amesteca in tine si devii intr-o buna masura ceea ce ai fost, dar si ceea ce esti.
Si nu e vorba aici de jumatati de varste adunate la un loc, ci de o parte din tine intoarsa in timp pentru a vedea, pentru a simti si pentru a-l aduce dupa douazeci de ani pe cel pe care poate ca l-ai uitat, pe cel pe care poate l-ai invidiat sau poate ca l-ai urat. Il vrei cu tot dinadinsul langa tine la socoteala anilor.
Vrei sa-l pui sa se uite in oglinda celor douazeci de ani care ti-au trecut pe la ureche, sa vezi ce-a mai ramas din el, daca s-au pierdut fiorul, gandurile si razvratirea lui de atunci.
Incepi sa te simti din ce in ce mai mult un amestec al celor doua varste despartite de cei douazeci de ani si nu stii incotro ai vrea s-o iei, nu st
