Intr-un mod in care putina lume credea, ultimii ani au adus in casele noastre politica externa. Nu pentru ca ea a devenit mai democratica, ci pentru ca, acum, orice optiune de politica externa Intr-un mod in care putina lume credea, ultimii ani au adus in casele noastre politica externa. Nu pentru ca ea a devenit mai democratica, ci pentru ca, acum, orice optiune de politica externa implica urmari concrete in viata fiecaruia. Atentatele din 11 septembrie 2001 au aratat fiecaruia ca aceia care suporta consecintele hotararilor nu sunt cei care le iau. Suntem obligati sa intretinem masina statului, prin plata impozitelor, si suntem fortati, prin natura imprejurarilor, sa fim solidari cu hotararile celor care ne conduc, chiar daca aceasta poate sa insemne chiar moartea. Toti cetatenii au devenit, fara voia lor, soldati, fiind trimisi la razboi fara macar sa stie ca el a fost declarat. Desi, de cele mai multe ori, nu putem influenta decisiv ceea ce ni se intampla, cel putin avem dreptul sa stim cat mai multe despre posibilele implicatii. Problema se pune astfel si pentru Romania. Aflata, in raport cu marile puteri, in aceeasi postura ca si cetateanul care suporta urmarile deciziilor liderilor sai, Romania incearca, dupa 1989, sa suplineasca lipsa performantei interne cu o politica externa activa. Intrarea Romaniei in NATO sau inceperea negocierilor cu Uniunea Europeana s-a datorat modului in care Bucurestiul a speculat momentele internationale si nu unui act administrativ intern de calitate. De fiecare data, deficientele de acasa au fost minimalizate sau trecute cu vederea de catre decidenti, in virtutea unei necesitati politice superioare. Dorinta de a fi pe placul marilor puteri, pentru a atenua din impresia negativa lasata de guvernare, uneori, i-a facut pe liderii nostri sa se comporte asemenea unor vasali. Semnarea, de catre Guvernul Nastase, a acordului privind