Am avut odata ca niciodata doi papagali: Fifi si Coco. Mi-am adus dintr-o data aminte de ei si de perioada aceea fericita si senina din viata mea.
Cum de mi-au revenit in minte aceste imagini idilice, strapungand pacla deasa a cenusiului cotidian? Ratacind de-a lungul paginilor "Formulei As", m-am cramponat de o rubrica pe care de obicei n-o citeam, "Din lumea necuvantatoarelor". De ce n-o citeam? Pentru ca sunt... o femeie ocupata. "N-am timp de asemenea fleacuri", imi spuneam eu. Iar acum, m-am pomenit dintr-o data inundata de o duiosie pe care o uitasem, de o candoare pe care o credeam disparuta. Toata fiinta mea a frematat de mirare. Si iata-ma luand una cate una, in ordine inversa, toate revistele "Formula As", ca sa ma afund cu nedisimulata placere in taina fiecarei povesti adevarate, relevata cu o sinceritate si o simplitate impresionante. Dupa ce doua zile am tot citit la ele (pentru ca am intrat si in colectia de anul trecut a revistei), m-am pomenit tanara, surazatoare si... curios lucru, mi-am redescoperit naivitatea si inocenta de atunci, din anii copilariei, cand aveam o pereche de papagali adorabili. Amintirea asta a rabufnit cu forta din ungherele prafuite ale memoriei. Da... pe papagal il chema Coco si avea penajul albastru, cu dungi albe si negre. Era un cavaler curtenitor. In fiecare zi canta serenade la picioarele iubitei lui, Fifi. Fifi era o cocheta, gatita intr-o mantie de pene verzi, asortate cu un colier portocaliu la gat. Mare mi-a fost mirarea cand, dupa ce am adus-o pe Fifi in colivia lui Coco, i-am surprins la cateva zile, dupa ce gheata dintre ei se sparsese, sarutandu-se cu foc. Da! Nu radeti! Nu delirez. Se sarutau exact ca oamenii (ma rog, sau aproape), vreau sa spun, cioc in cioc. Se piguleau si se dragosteau, de ramaneam uitandu-ma la ei, cu desavarsire straina de notiunea numita timp. Probabil ca Fifi se nascuse in capti
