De la “Ice Age” si “Shreck” incoace, adultii sunt mult mai interesati cand pe ecrane apare un nou lungmetraj de animatie. Ne referim, desigur, la cei in a caror “fisa a postului” nu intra obligatoriu insotirea la cinema a copilului prescolar. Lista ar putea continua cu “Finding Nemo”, “The Incredibles”, “Shark Tales” si, cu putina bunavointa, “Garfield”.
Reteta de succes a producatorilor este cat se poate de eficace. Targetul consumator de bomboane este captat prin spectaculozitatea imaginilor - culori frumoase, personaje haioase, decoruri de vis -, in timp ce devoratorii de popcorn&bere sunt atrasi prin savoarea dialogurilor.
Actiunea este in general simpla, pentru a nu-i determina pe copii sa-si agaseze insotitorii cu intrebari de genul “Mami, de ce nu mananca robotelu’ cereale cu lapte?” sau “Tati, ce-i aia cezariana? Inseamna ca e barza in concediu?”.
Insa, fie ca ne aflam in Era Glaciatiunii, in viitor, in adancul oceanului sau intr-o mlastina, replicile personajelor (care seamana din ce in ce mai mult la trasaturi cu actorii care le imprumuta vocile) sunt foarte actuale, pline de ironii subtile, veritabile sageti la adresa politicienilor sau a vedetelor din showbiz.
Daca despre incantarea copiilor nu are rost sa vorbim, intrucat nu fac parte din publicul nostru tinta si, oricum, pentru ei orice desen animat reprezinta o atractie irezistibila, succesul unei astfel de pelicule in randul parintilor, adevaratii cotizanti la casieriile cinematografelor si la magazinele cu DVD-uri, este tinta cuplului regizor-scenarist.
De aceea filmele moderne de animatie imprumuta tot mai mult “recuzita” blockbuster-elor cu “oameni vii”, incepand de la dialoguri si terminand cu efectele speciale.
In astfel de productii nu e nevoie de figuranti, masini zdrobite, deoruri gasite dupa luni intregi de prospectii, nic
