Dintre toate reeditarile din ultima vreme (A. Buzura, G. Adamesteanu, G. Balaita, S. Agopian, Stelian Tanase), cea a volumului de debut al lui Ioan Grosan, comasat cu urmatoarea sa carte*, mi se pare cea mai riscata. Caravana cinematografica, socotita multa vreme una din piesele de rezistenta ale optzecismului, se indeparteaza definitiv de tipul de lectura aplicat literaturii tinere din acei ani si tinde sa-l proiecteze pe autor mult mai in urma in timp, alaturi de Nicolae Velea, Marin Preda si chiar Vasile Voiculescu. Riscul acestei reasezari este expulzarea prozatorului din mainstream-ul unei generatii intrate deja in textura profunda a literaturii de azi si perceperea lui ca produs de sine statator, cel mult atasabil galeriei de realisti calofili, oricând valabili, dincolo de grupari si stiluri. Este sau nu in favoarea prozatorului Ioan Grosan - e greu de spus acum. Dar vom putea intrevedea raspunsul odata cu tiparirea noului roman anuntat la Polirom.

Recitit dupa douazeci de ani, la Grosan sar in ochi enormele diferente fata de congenerii din grupul optzecist. Ce cauta acest prozator in atmosfera imbibata teoretic si experimentalist de lectia textualismului si postmodernismului, in peisajul aproape exclusiv citadin al prozelor concepute in laboratoarele cenaclului Junimea? Un singur raspuns mai putin indatorat conjuncturilor: “remorcat” de optzecisti gratie instrumentarului ludic pe care-l mânuia foarte bine. La vremea respectiva, demonstratia de grup pare sa-l fi provocat sa incerce tehnicile textualiste iar rezultatul s-a resimtit spectaculos de pe urma ingeniozitatii sale naturale. Lânga primele proze ale lui Gheorghe Iova, Gheorghe Craciun sau Emil Paraschivoiu, Ioan Grosan venea cu aerul ca experimentul s-a copt deja, prinzând necesara coaja a clasicitatii care sa-l faca agreabil la lectura. El a facut, pe loc, proba ca din acele experimente se p