La 29 mai si la 1 iunie 2005, prin referendum, Franta si, respectiv, Olanda, doua tari fondatoare ale Uniunii Europene, considerate a fi sustinatoarele principale ale extinderii comunitare si ale integrarii politice a continentului, au respins convingator Tratatul Constitutional al Uniunii cu 55% si, respectiv, 62% din voturi.

Doua saptamani mai tarziu, conferinta liderilor UE de la Bruxelles, in loc sa aplaneze criza comunitara, a agravat conflictele interne. Incapabili sa ajunga la un compromis cu privire la bugetul UE, “sefii” s-au denigrat reciproc in public si s-au intors “acasa” fara expresii de solidaritate si fara sa asigure europenii ca esecul constitutional nu pericliteaza existenta comunitatii.

Proiectul Constitutiei, un document bizar, incalcit si voluminos, a fost rezultatul nesatisfacator al unor negocieri dure. Neavand un continut succint si clar, versiunea finala, rezultatul unor compromisuri chinuite, a fost o compilatie de peste 400 de articole stufoase, neinspirante si contradictorii. Cu toate acestea, unele prevederi ale Constitutiei ar fi facilitat functionalitatea Uniunii prin consolidarea tratatelor anterioare, extinderea autoritatii centrale, formularea unei politici externe coerente, adoptarea unui nou sistem de votare in cadrul Consiliului de Ministri si reducerea numarului de membri in Comisia Europeana.

Ca sa intre in vigoare, Tratatul trebuia sa fie ratificat de toate statele din UE. Noua tari membre au aprobat Constitutia prin voturi parlamentare. Spania a acceptat documentul in urma unui referendum national. Deoarece alti 10 membri, din initiativa proprie, au decis sa utilizeze plebiscitul pentru ratificare, era previzibil ca adoptarea va fi dificila. Pe cand elitele politice din tarile fondatoare tind sa fie proeuropene, populatiile respective, din diferite motive, reale sau imaginare, nu-si coordoneaza aspirati