Faptul ca fac gazetarie e, oare, o forma de masochism? De ce nu ezit sa ma socotesc eu insumi un „anacronic“?
Mi-am „petrecut“ ziua de nastere asa cum se cuvenea. Coplesit de melancolii, de angoase si de intrebari. Ce sa sarbatoresti la 79 de ani? Trecutul? Din pacate, stiu ca la capatul oricarei amintiri ma asteapta un risc: sa ma simt un fel de strigoi. Prezentul? O buna parte din zi, al meu e reprezentat de baletul moliilor din biblioteca mea. Viitorul? Cred ca e mai prudent sa nu ma refer la viitor.
Dar nu tin sa vorbesc despre probleme care ma privesc doar pe mine. Am facut-o in „Autoportret intr-o oglinda sparta“. Si ce-as mai putea spune dincolo de faptul ca am inteles (mai bine decat as fi vrut!) vorbele Eclesiastului despre desertaciune? Poate, doar, sa repet fraza din jurnalul lui Pavese aleasa ca motto: „Exista o singura placere, aceea de a fi viu, tot restul e mizerie“.
Asa ca ma grabesc sa raspund altor intrebari: care privesc relatia mea cu lumea de azi.
1. Faptul ca fac gazetarie e, oare, o forma de masochism?
2. De ce nu ezit sa ma socotesc eu insumi un „anacronic“?
Detest, de fapt, politica. Si, nu o data, m-am detestat pe mine insumi ca, in loc sa recitesc „Razboi si pace“, ma intereseaza ce-a mai zis Basescu. Tin pe masa de vreo luna „Eroii“ lui Carlyle. Am citit cartea cu pasiune la o varsta (16 ani) cand nu cred ca am priceput mare lucru din ea. Si m-am gandit ca n-ar strica sa ma confrunt cu frumoasa ignoranta a adolescentei.
Dar n-am apucat sa recitesc decat capitolele care se refera la Dante, Shakespeare, Luther si Knox. In schimb, m-am ocupat de d-l Boc si de altii ca el. Unica justificare serioasa, a persoanelor lipsite de o vocatie certa care intra in politica, e cea valabila pentru prostituate: nu se poate fara ele.
Si, in repetate randuri, mi-am zis ca
