Pe la 3-4 ani. Mama imi spune o istorioara. Un evreu isi trimite copilul la un cioban ca sa-l invete o limba romaneasca pura. Dupa cateva luni, bate cineva la usa: "Sunt eu, ciubanul, ti-am adus cupilul!". Radeam de pronuntia aceea ciudata. Dar ce era un evreu? Mama n-a stiut sa-mi explice.
Dupa vreo cinci ani. Intre nenumaratele lui bancuri porcoase, de care radeam pentru ca erau pline de cuvinte interzise, Jean de la etajul VII ne-a spus si unul care ne-a nedumerit. La o scoala vine inspectia, profesorul tine o lectie patriotica si un scolar, emotionat, incepe sa planga. "Cum te cheama, pui de dac?", il intreaba inspectorul. La care copilul spune: "Goldenberg!".
N-am inteles de ce trebuia sa radem: era un nume curios, e drept, dar nu cine stie ce amuzant. "Pai, nu-ntelegeti? Era un evreu!" Ce era totusi un evreu? "E unul care se preface ca e roman, isi ia cateodata si nume romanesc ca sa ne pacaleasca, dar el nu e roman ca noi, e jidan si copiii lui sunt tot jidani", s-a straduit sa ne explice Jean.
15 ani mai tarziu, la restaurantul Uniunii Scriitorilor, un coleg de generatie deschide Romania literara: "Ia numarati: uite, chiar pe pagina 2 semneaza un evreu. Pagina 3: doi evrei! Pagina 5: inca doi! Pagina 8...". L-am intrebat ce vrea sa spuna cu asta. "Nu fi naiv!", mi-a raspuns. "Daca tacem ca niste lasi, le facem jocul.
Nu vezi ca se-mping inainte unii pe altii? Nu vezi ca nu mai ai loc de ei?" A urmat o discutie penibila, in urma careia m-am ridicat si am plecat de la masa.
Multa vreme am crezut in mitul poporului roman, bun, intelept si tolerant, neinclinat spre excese, spre solutii radicale. N-am dus razboaie de cucerire, n-am facut, de-a lungul istoriei, decat sa ne aparam "saracia si nevoile, si neamul".
Chiar am crezut ca, pana si in timpul dictaturilor de extrema dreapta, noi am refuza
